Trăsături Definitorii ale Primului Curent de Geopolitică

1. Şcoala germană de geopolitică.

Geopolitica s-a constituit ca disciplină prin eforturile unor savanţi care au provenit din arii culturale (şi de cercetare) diferite. Cu toate acestea, consacrarea noii discipline, la puţin timp după finalul primului război mondial, a fost atribuită, aproape exclusiv, şcolii germane de geopolitică.

Întemeietorul de drept al geopoliticii este suedezul Rudolf Kjellen, profesor de ştiinţa statului la Universitatea suedeză Upsala. El foloseşte termenul propriu-zis de geopolitică în 1899 într-o prelegere publică. Cuvântul apare, după aceea, într-un studiu scris, “Introducere la geografia Suediei”, publicat la 1900. Consacrarea termenului are loc de abia în 1916, când Kjellen publică lucrarea “Problemele ştiinţifice ale războiului mondial”, în care primul capitol se intitula “Probleme geopolitice”. “De atunci”, mărturiseşte Kjellen,”denumirea se întâlneşte peste tot, cel puţin în literatura (ştiinţifică) de limbă germană şi scandinavă”

În concepţia fondatorului, Rudolf Kjellen (1864-1922), geopolitica nu era altceva decât geografia statului ca teritoriu şi ca formă de viaţă. Deşi considera geopolitica (aşezare, forma şi teritoriul statului) ca un capitol al ştiinţelor politice, ulterior Kjellen a ridicat-o la rangul de ştiinţă concepută ca unitate politică formată din cinci componente:

 topopolitica ( morfopolitica şi fiziopolitica: analiza aşezării, a fizionomiei şi configuraţiei statului);

- ecopolitica (analiza statului ca gospodărie);

- demopolitica (analiza statului ca neam);

- kratopolitica (analiza statului ca formă de guvernământ);

- sociopolitica (analiza statului ca societate).

După cum se observă, Kjellen propune o abordare din multiple perspective ale statului, care să ne ofere o explicaţie a funcţionării sale. În acest cadru, geopolitica reprezintă, deci, analiza statului din punct de vedere geografic, în acest sens ea nefiind altceva decât geografie politică. În aceeaşi ordine de idei, de menţionat că, Kjellen face deosebire dintre poziţia geografică şi poziţia geopolitică a unui stat. Prima este fixă, cea de-a doua mereu schimbătoare. Poziţia geografică poate fi determinată cu exactitate prin măsurători fizice, cea geopolitică înseamnă "poziţia lui în raport cu statele înconjurătoare", deci implică raportarea la un mediu politic care nu ţine neapărat de statul respectiv, dar de care acesta trebuie să ţină seama.

Dacă apariţia geopoliticii nu poartă pentru început girul unei spectaculoase descoperiri, aceasta este în mod evident marcată de acele condiţii social-politice şi economice specifice începutului de secol XX care au contribuit în mod hotărâtor la formularea ideii potrivit căreia este dificil să înţelegi anumite teorii şi concepţii dacă nu stabileşti legături între conţinutul lor, pe de o parte, şi istoria politică a regiunii sau a ţării respective, structura geografică a acestora şi poziţia socială a celor care au formulat teoriile şi concepţiile respective, pe de altă parte.

Percepţia respectivă a fost cauzată de preocupările intense şi numeroasele lucrări consacrate unor subiecte din acest domeniu de autori şi cercetători din lumea germană. Fondul intelectual care a generat aceste demersuri trebuie raportat la etapa istorică parcursă de societatea şi statul german din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Baza empirică de formare a geopoliticii germane, ca sistem de analiză politică, a fost geografia. Carl Ritter (1779-1859) a fost primul geograf german proeminent care a conferit disciplinei respective noi meniri. În lucrarea sa de bază Erdkunde (Geografia), Ritter s-a arătat convins că, până atunci, geografia fusese studiată precum un amalgam, fără vreo regulă internă şi fără un scop anume. Respingând teza raţionalistă, conform căreia oamenii sunt aceiaşi pretutindeni, Ritter a subliniat rolul jucat de natură asupra omului. El a iniţiat, într-o direcţie specifică gândirii germane, viziunea organicistă, după care, patria ¬ das Heimatland ¬ reprezintă un spaţiu geografic natural, înzestrat cu o configuraţie naturală unitară, graniţe naturale, toate acestea alcătuind teritoriul organic natural.

Friedrich Ratzel (1844-1904), este considerat primul dintre fondatorii geopoliticii germane, cu toate că el însuşi a numit aria preocupărilor sale drept geografie politică Discipol al lui Ritter, Ratzel s-a străduit să continue demersurile mentorului său, cu scopul de a realiza o metodă cuprinzătoare şi eficientă care să sprijine studierea spaţiilor şi locuirii umane. În acest sens, el a adăugat instrumentelor folosite până atunci în cercetările geografice, elemente, metode şi constatări care proveneau din alte discipline, biologia şi istoria situându-se în prim-plan. În prima sa lucrare majoră, Antropogeografia, subintitulată Principii de aplicare a geografiei asupra istoriei, publicată între anii 1881-1891, Ratzel a prezentat aparatul etodologic-interpretativ.

Primul său demers, mărturisit, era acela al recuperării şi plasării mediului geografic în miezul ştiinţelor despre om, pentru a nu se ignora sau pierde dimensiunea evoluţiei acestuia ca parte a naturii. Ratzel a arătat că de-a lungul istoriei, oamenii s-au aflat într-o permanentă competiţie pentru spaţiu: mai întâi în scopul obţinerii subzistenţei; în etapa următoare, pentru a obţine un spaţiu în care să îşi poată consuma energia. În decursul acestui proces, considera Ratzel, cultura ¬ ca realitate supraorganică ¬ a fost factorul care a mediat raporturile dintre elementele fizico-geografice ambienale şi indivizii umani. Într-o primă etapă a organizării lor sociale, oamenii au reuşit să transforme mediul pe are îl locuiau într-un spaţiu mai favorabil existenţei umane. Ulterior, pe măsura evoluţiei şi dezvoltării statelor, a devenit evident faptul că diferitele culturi umane sunt inegal înzestrate şi sunt capabile, în măsuri diferite, să fructifice darurile naturii.

În a doua sa lucrare importantă, Geografie Politică (1897), Ratzel a indicat că dezvoltarea istorică a statelor trebuia aşezată într-un raport comparativ cu înflorirea politică a popoarelor. Acest din urmă fenomen depindea de dimensiunea şi profunzimea raporturilor dezvoltate de popoarele în cauză cu solul locuit de ele. Prin urmare, concluziona Ratzel, statele trebuiesc a fi considerate organisme care, asemenea celor animale şi umane, sunt mai puternice sau mai slabe. Organismele statale îşi datorau existenţa grupului uman, popoarelor, şi nu indivizilor care le compuneau. Cu cât un popor era mai mobil ¬ această trăsătură nefiind caracteristică societăţilor primitive ¬ cu atât dobândea mai multă forţă politică. Din această perspectivă, cunoaşterea şi comensurarea mărimii spaţiilor era direct subordonată suprafeţei în care circulau ideile şi proiectele politice ale popoarelor, existând concepţii mai mari şi mai mici despre spaţii, în special primelor fiindu-le caracteristice tendinţele de extindere. Războaiele reprezentau astfel, transpunerea geografică a nevoii de mişcare şi expansiunea politică a popoarelor.