Ideile politice ale antichității grecești

1. Cetatea greacă. Polis-ul. Cadrele politico-istorice

Lumea greacă este unitară şi totodată divizată. Unitatea ei a devenit evidentă şi a cunoscut cotele ei cele mai înalte odată cu apariţia ameninţării perşilor, în speţă în timpul războaielor medice (499-449 î. Chr.) Celebra afirmaţie platoniciană conform căreia „tot ceea ce nu e grec este barbar” confirmă această solidaritate de conştiinţă care opune ansamblul lumii greceşti exteriorităţii. Sentimentul comunitar reprezintă unul dintre elementele cheie ale superiorităţii culturii greceşti. Aristotel aprecia că „cel incapabil să existe într-o comunitate, sau care nu are nevoie s-o facă din cauza autarhiei sale, nu este o parte a cetăţii, ci este o fiară sau un zeu.” Aşa cum observa Kurt Schilling, grecii au înţeles că „Acolo unde nu mai există o adevărată comunitate, individul este obligat să îşi asigure propria existenţă împotriva tuturor celorlalţi indivizi, de care fusese până atunci legat. Apărarea radicală a individului faţă de ceilalţi este o preluare totală a puterii absolute, adică tirania. Tiranul nu este nimic altceva, în plan social, decât Unicitatea, care consideră totul ca fiind proprietatea sa …” Apariţia tiraniilor e o consecinţă a dezagregării acestui sentiment veritabil al comunităţii. „Uneori conflictele deveneau atât de violente încât, în anumite teritorii, părţile conveneau să ceară unui personaj recunoscut pentru înţelepciunea şi dezinteresul său să fixeze regulile jocului social. Aşa s-a întâmplat la Atena în anii 600 î. Chr. Când Dracon şi Solon au fost desemnaţi succesiv să enunţe principiile menite să ordoneze relaţiile dintre membrii societăţii.” Aceşti legislatori (nomoteţi) au avut drept contribuţie principală introducerea legilor scrise. Fără lege unitatea cetăţii se pierde. Isonomia (egalitatea cetăţenilor în faţa legii) este condiţie a păstrării unităţii. Existenţa legii nu înlătură însă total şi definitiv pericolul tiraniei. Tirania internă are ea înseşi drept urmare o atitudine ostilă faţă de cetăţile vecine. Divizarea pe care o cunoaşte lumea greacă s-a concretizat în rivalităţi şi războaie între cetăţile-state. Au existat şi anumite alianţe dar ele au fost temporare şi conjuncturale. Divizarea grecilor cunoaşte punctul culminant în perioada războiului din Pelopones, care opune ligile Spartei şi Atenei (431-404 î. Chr.) Aceste rivalităţi duc în final la declinul puterii şi înfrângerea grecilor de către macedonenii lui Filip al II-lea la Cheroneea. (338 i. Chr.)

În anul 197 î. Chr. Imperiul grec va apune în urma cuceririi sale de către romani. Începând cu anul 146 î. Chr. Grecia nu mai este decât o provincie romană.