Liviu Rebreanu a rămas cunoscut în istoria literaturii române, prin titlu conferit de G. Călinescu, drept creatorul romanului românesc modern, prin marile sale creaţii într-un stil realist obiectiv. Autorul îşi cataloga stilul ca nefiind un realism absolut, ca redare perfectă a realităţii dintr-o perspectivă imparţială, ci îl numea un realism moderat, înţelegând prin aceasta viaţa eternizată prin mişcări sufleteşti (în Cred) sau a vedea viaţa şi lumea în proporţiile eternităţii (în Spovedanii).
În Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, criticul mai sus numit oferă, în spațiul rezervat scriitorului nostru, o imagine în contraste, alcătuită din lumini și umbre. Scriitorul trece de la poziția de total inferior, la aproape geniu în privința modului și gradului în care percepe și transfigurează în opera sa realitatea și complexitatea universul uman, în toate aspectele sale, atât cele sociale cât mai ales cele ale universului interior, sufletesc. Romancierul percepe ruralul și aproape deloc orășenescul îmbrățișează, colectivul și nu înregistrează individualul, pătrunde mințile haotice întunecate, prăbușite în instinct și nu e în stare să analizeze conștiința, poate urmări deslănțuirile brutale, fioroase chiar, dar nu-i este în putință să noteze deplasările nevăzute ale sufletului subtil, el are aproape geniu în producerea gloatelor și exponenților ei, și e un scriitor adesea cu totul inferior al lumii de la nivelul orizontului nostru.
Scriitorul Petre Sălcudeanu semnează un articol intitulat Pornind de la Liviu Rebreanu în care susține contribuția importantă pe care o aduce artistul la dezvoltarea ulterioară a romanului românesc, atât în spațiul geografic ardelenesc cât și în cel spiritual românesc, arătând totodată valoarea sa de deschizător de drum pentru nume deja consacrate, spre modernitatea și modernizarea literaturii. Nu cred că există prozator ardelean asupra căruia personalitatea lui Liviu Rebreanu să nu-şi fi pus, într-un fel sau altul, amprenta, să nu-i fi diriguit primii paşi, alteori însoţindu-i truda artistică, prin particularităţile scrisului său, întreaga creaţie. Nu o dată scriitori cunoscuţi, rămaşi temporar în sfera de atracţie a altor maeştri ai prozei româneşti, au poposit definitiv în zona realismului puternic al celui ce avea să dea romanului românesc modernitate, adâncime şi înţelegeri doar întrezărite de alţi contemporani ai săi. Rebreanu a însemnat pentru literele româneşti ceea ce a însemnat Transilvania pentru Ţară: şi-a adăugat proprietăţile de spirit celorlalte provincii, în ciuda despărţirilor geografice.
Originalitatea şi modernitatea romanului rebrenian rezultă din însăşi viziunea artistică a scriitorului, care exprimă un crez artistic realist în eseul Cred : „pentru mine arta înseamna creaţie de oameni şi de viaţă”. Într-un interviu, realizat de Ioan Velicu cu Liviu Rebreanu, despre oameni, viață și literatură, scriitorul afirma că operă de artă adevărată nu poate înfăptui decât cel ce se dăruiește întreg artei întrucât este necesar ca omul să se străduiască permanent când încearcă să se apropie de creația divină, prin crearea valorilor de artă. În opinia lui, opera de artă trebuie să fie expresia esenței unui neam, expresia cea mai durabilă, dacă nu eternă, iar artistul, chemat să exprime prin artă sufletul cel mare al poporului, este un ales al divinității, înzestrat cu un dram de talent sau de geniu, dar mai cu seamă cu o imensă putere de muncă .
Aşa cum reiese din Jurnalul lui Rebreanu, acesta nu vede în actul scrierii o „plăcere”; plăcerile şi le pot asuma doar cei ce văd în scris expresia unui demers cotidian, nu copleşitoarea răspundere a unei meniri. Scrisul presupune agonia de durată a unui suflet chinuit de greaua sarcină, copleşitoare adesea, a celui ales să fie un răzvrătit al gândirii în numele „celor mulţi şi umili”, a căror dorinţă se cere divulgată lumii; creația e mai mult dureroasă decât agreabilă, mărturisește scriitorul.
Liviu Rebreanu ilustrează concepția despre artă, prin romanele sale ce reprezintă o treaptă culminantă în devenirea realismului românesc din perioada interbelică. Concepția lui despre acest curent nu are un caracter tehnic, dar opiniile sale se încarcă cu semnificații deosebite în măsura în care acestea își au sorgintea într-o vastă experiență literară. Crezul artistic rebrenian a fost structurat pe trei coordonate majore. Pe de o parte esențializarea și transfigurarea în mod creator a realitătii, pe de altă parte recerinţa surprinderii universal-umanului, şi utilitatea reflectării specificului național.
Adept al realismului, Rebreanu are o viziune organicistă asupra romanului, conform căreia opera trebuie să se asemene organismului viu, în sensul că în paginile lui, autorul trebuie să surprindă pulsaţia vieţii. Creatorul realist trebuie să creeze oameni vii, asemeni Creatorului Divin, şi numai atunci opera lui va putea purta numele de artă. Aceşti oameni trebuie să aibă viaţă proprie, iar evenimentele să decurgă în cel mai firesc mod, fără vreo intervenţie a autorului. Pentru mine – spunea Rebreanu - arta - zic artă și mă gândesc mereu numai la literatură - înseamnă creație de oameni și de viață. Astfel arta, […], devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii cu viață proprie, cu lume proprie scriitorul se apropie de misterul eternității. […] Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai prețioase decât toate frazele luminoase.
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
MASTERAT : Limba şi literatura română – modernitate şi modernizare
ANUL UNIVERSITAR : 2012-2013
ANUL DE STUDIU II
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
