Rolul Bisericii Ortodoxe Romane în Asistenta Socială

Introducere

Activitatea de asistență socială nu este o preocupare nouă în orizontul grijii față de aproapele nostru, întrucât Biserica și-a făcut din aceasta, vocația sa în istorie, ea organizând și primele instituții de asistență socială încă din perioada apostolică. Astfel, biserica devine spațiul în care orice persoană aflată la nevoi, primește alinare și vindecare, atât trupească cât și sufletească.

Cel mai elocvent exemplu, îl reprezintă Sfântul Vasile cel Mare care, este

pionierul asistenței sociale, înființând azile de bătrâni, orfelinate de copii, de săraci, și mai ales spitale pentru bolnavi, numite „Vasiliade”, chiar dacă el este departe de a fi singurul. Odată cu primele structuri bisericești creștine pe actualul teritoriu al României, apare și activitatea în domeniul carității, efectuată în numele credinței creștine. De la început, în țara noastră, asistența socială a avut un caracter religios, desfășurându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor și al bisericilor. Cu timpul însă, această formă de ajutorare a aproapelui a trecut în grija statului.

Serviciul de asistență socială apare ca un serviciu public ce funcționează pe baza utilizării resurselor financiare ale statului în scopul ajutorării categoriilor defavorizate ale populației, promovând un sistem efectiv care să asigure resurse și servicii menite să întărească oamenilor capacitatea de a rezolva și a face față împrejurărilor vieții.

Filantropia, esența comunităților creștine care înglobează toate valorile pe care Sfinții Apostoli încearcă să le însușească tuturor celor prezenți în cadrul acestor grupuri, s-a manifestat în diferite forme precum, ,,slujirea socială, comunitatea bunurilor, agapele creștine sau sub forma tuturor ajutoarelor oferite celor săraci, bătrâni sau orfani.”

Credința trebuie însoțită de fapte bune, care decurg din iubire, spre a fi lucrătoare și mântuitoare. Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, accentuează credința care îndreaptă, înțelegând totdeauna credința, nedespărțită de dragoste prin care e activă în fapte bune. Sfântul Apostol Pavel exclude din acțiunea de însușire a mântuirii, faptele legii mozaice și ale legii naturale care nu se săvârșesc în colaborare cu harul, ci sunt numai încercări umane de a se îndrepta prin puteri proprii.

Biserica și comunitatea

Conform Dicționarului enciclopedic de cunoștințe religioase cuvântul Biserică, provine din latinescul ,,ecclesia” ce înseamnă adunare, și din grecescul ,,ecclisia” care desemna numele dat primelor adunări creștine, care aveau loc la început în anumite case pentru săvârșirea cultului. În timp aceste case au primit denumirea de Biserici, un loc de adunare pentru rugăciune.

Deși Biserica, prin excelență este o instituție spirituală, ea nu poate să fie ruptă de realitatea vieții pământești. De aceea bisericile ridicate de către Sfinții Apostoli au început să își desfășoare activitatea în lume, construind în jurul lor comunități de creștini din ce în ce mai mari, învățați să răspundă la nevoile celorlalți.

În primele comunități creștine, așa cum ne spun Scrierile Sfinților Apostoli, porunca de a iubi pe aproape este pusă în fapte. Biserica a luat în grija sa problemele unor categorii sociale dezavantajate de societatea păgână. Toți cei goi, flămânzi, întemnițați, își găseau ajutor în casele creștine.

Valori precum confidențialitatea, nondiscriminarea, egalitatea, respectul față de cei din jur, care astăzi reprezintă principiile de bază ale asistenței sociale, își au originea în primele comunități creștine.

Potrivit Sfintei Scripturi, slujirea constituie misiunea fundamentală a Bisericii, cu care aceasta stă sau cade din rostul ei în lume, așa cum i-a fost fixat de Dumnezeu, mai întâi prin profeți și apoi prin Hristos.

Slujirea creștină promovează încrederea față de om și dă o apreciere pozitivă dimensiunii sociale a existenței umane. „Teologia slujirii. De azi trebuie să arate că viața creștină, deși trăiește din relația cu transcendența ea nu este scoasă din relația organică cu istoria și societatea” .

Agapele crștine sau mesele luate de creștini după ce participau la cultul divin, erau momentele în care indiferent de situația materială, sănătate sau educație, toți creștinii lua masa împreună și ascultau învățăturile apostolilor. Mărturii ale acestor mese se regăsesc în anaforele de azi, hramurile bisericești, pomenirea morților, praznice.

1. Vizitiu, Mihai, Filantropie Divină și Filantropia Bisericii - după Noul Testament, Editura Trinitas, Iași, 2002

2. Braniște, Ene (coord), Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezana, Caransebeș, 2001

3. Sorescu, Maria, Asistența socială. Sisteme și profesie, Editura Universitaria Craiova, 2005

4. Plămădeală, A., Biserica slujitoare, București, 1972

5. Papini, Giovanni, Viața lui Iisus, Editura Pergamon, 2009

6. Goldiș, Eugen, Viața lui Iisus. Christos Activitatea Apostolilor după înviere, Editura Criterion Publishing Co, Inc, 1998

7. Gavriluță, Nicu, Mentalități și ritualuri magico-religioase, Editura Polirom, Iași, 1998

8. Slătineanu, Irineu, Martiriul ca jertfă euharistică în Radu Preda, Viața liturgică și etos comunitar, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007

9. Nifon, Mihaiță, Misiologie Creștină, Editura A.S.A, Târgoviște, 2002

10. Turcan, Robert, Arta și convertirea, în Originile Creștinismului, Editura Polirom, Iași, 2002

11. Dumitru, Popescu, Hristos Biserică Societate”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998

12. Șoitu, Daniela, Rădoi, Mihaela, Sisteme de acțiune socială, Editura Fundației AXIS, Iași, 2008

13. Stan, Dumitru, Sociologia ruralului tradițional românesc, Volumul 1, Editura Universității Al. I.Cuza, Iași, 2001

Site-uri:

Patriarhia Româna:

http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/