Declinul Literaturii Patristice

Previzualizare seminar:

Extras din seminar:

De la Sf. Chirii al Alexandriei şi Teodoret al Cirului până la Ioan Damaschin (+ 749), în Bise¬rica Răsăriteană şi de la Fer. Augustin şi Leon cel Mare până la Isidor de Sevilla (+636) în Biseri¬ca Apuseană, se întinde perioada a III-a şi ultima a literaturii patristice. E aşa numita perioadă de declin sau de decadenţă. Scriitorii acestei pe¬rioade, cu puţine excepţii, nu mai crează opere originale. Ei se mulţumesc, de cele mai multe ori, să trăiască spiritualmente din câştigurile şi bogăţiile substanţiale ale perioadelor I şi II. Ei se pierd, cum s-a zis, într-o „discretă mediocritate" (Mannucci).

Cauzele decăderii literaturii patristice atât în Răsărit cât şi în Apus sunt de două feluri: 1) externe: năvălirile barbare în centrul şi apusul imperiului roman, întinderea stăpânirii mahome-dane în răsăritul acestui imperiu, moartea lentă a culturii greco-latine, care stimula pe cea creştină, amestecul împăraţilor nu numai în Biserică, dar şi în teologie, totalitarismul papilor, dispariţia pro-gresivă a cunoaşterii limbii greceşti în Apus şi a limbii latine în Răsărit;

2) interne: slăbirea unităţii spiritului creştin prin crearea de atmos¬fere regionaliste, datorită apariţiei multor Biserici naţionale, controversele monofizite-monotelite istovitoare, un duh tradiţionalist în sens rău care făcea opoziţie ştiinţei şi progresului, apariţia for¬mulei „Aşa au zis Părinţii" sau „Părinţii n-au spus aşa", ataşarea prea mare de literă şi mai puţin de duh, alimentată de mentalitatea călugă¬rească în continuă creştere, aservirea teologiei de-către politică.

Literatura perioadei III are următoarele car¬acteristici:

1) este epigonică, în cea mai mare parte lipsită de originalitate. Chiar cei mai mari teologi ai acestei perioade ca Leonţiu de Bizanţ, Maxim Mărturisitorul şi loan Damaschin afirmă deseori: „Nu spun nimic de la mine" sau „Acestea nu-s ale mele, ci ale Părinţilor". Suntem departe de mesajul Sf. Grigore de Nazianz care spune undeva: „Filosofează-mi despre lume sau despre lumi, despre materie, despre suflet, despre firile raţionale... " (Cuv. 1 teol. 10);

2) este sistemati¬zatoare a problemelor şi ideilor literaturii perioadelor anterioare. Ea face dosare patristice, clasează doctrina autorilor ortodocşi şi eretici şi o definitivează prin formule bine închegate la sinoade locale şi ecumenice. Leonţiu de Bizanţ sistematizează hristologia Sf. Chiril cu care com¬bate pe aceea a lui Sever de Antiohia monofiziţi, Sf. Ioan Damaschin: Dogmatica sa, elementele de bază patristice anterioare. La fel fac Grigorie cem Mare şi Isidor de Sevilla, în Apus. Aparitia florilegiilor confirmă spiritul acestei literaturi; 3) este enciclopedica prin aceea că încearcă să facă legătura domeniile de cunoaştere, asa cum gasim l a Boeţiu, Casiodor, Isidor de Sevilla. k chin; 4) este orientată spre scolastica in orice caz pune baza scolasticii prin adoptarea filozofiei aristotelice, îndeosebi a logicii, pe care o pune in serviciul teologiei. Leonţiu de Bizant şi Boeţiu sunt ctitorii scolasticii; 5) Este mistica, prin efortul de a pune omului la dispozitie posibilitatea ca, peste cele mai cunoaşterii raţionale, el să se uneasca cu Dumnezeu prin cunoaşterea mistică. Reprezentantii cei mai de seamă ai curentului mistic i Dionisie-Areopagitul şi Maxim este practică, mai ales în Poezia crează speţele literare ale troparului, condacului şi dramei s Andrei Criteanul, Cosma Melodul şi a încercări de dramatizare a predicii, ca fa al Constantinopolului. Apar, în fine» < Sf. Liturghii, ca acelea ale Sf. Mana] torul şi Pseudo-Gherman. 7) este monahală şi filocalică, prin

Sofronie al Ierusalimului, Ioan Moshu, Maxim Mărturisitorul.

PSEUDO-DIONISIE AREOPAGITUL

Viaţa. Autorul scrierilor numite areopagitice e un personaj cu totul necunoscut istoriei literare creştine din primele cinci veacuri. El se dă drept ucenicul Sf. Ap. Pavel, convertit de acesta: cu ocazia cuvântării din Areopagul Atenei, şi dedică scrierile sale ucenicului şi prietenului Timotei. El pretinde că a observat, în Heliopolis, întunericul produs pe pământ cu ocazia morţii Mântuitorului şi a fost de faţă cu Petru şi Iacob la înmormântarea Sf. Fecioare Măria.

Operele care s-au păstrat sub numele lui Dio¬nisie Areopagirul sunt semnalate pentru prima dată de Sever de Antiohia şi folosite de cercurile monofizite cu ocazia controverselor dintre mono¬fiziţi şi ortodocşi la 533. Deşi respinse ca neau¬tentice atunci de către Ipatie de Efes, ele au fost totuşi acceptate ca autentice de către Leonţiu de Bizanţ, Sofronie al Ierusalimului, Maxim Mărturi-sitorul şi papa Grigorie cel Mare. In veacul IX, autorul areopagiticelor e identificat cu Dionisie de Paris din veacul III şi opera tradusă în limba latină de Scotus Eriugena. Prin această traducere şi prin comentarii datorate Sf. Toma din Aquino şi altora, scrierile areopagitice au exercitat o mare influenţă asupra evului mediu. Autenticitatea a fost pusă din nou în discuţie în sec. XV de umanistul Laurenţiu de Valla (t 1457) şi a fost, în secolele următoare, când acceptată, când respinsă pentru ca, în 1895, J. Stiglmayr şi P. Koch s-o respingă definitiv cu argumente indiscutabile. Cei doi învăţaţi au ajuns la concluzia că scrierile areopagitice aparţin unui autor de la sfârşitul sec. V, întrucât sunt puternic influenţate de neoplatonism şi anume nu numai de Plotin (f 270), dar şi de Produs (t 485), din care sunt luate pasaje întregi textual. Teologia scrie¬rilor areopagitice e aşa de evoluată şi rafinată, limba aşa de abstractă, încât ele nu pot aparţine perioadelor I şi II patristice, ci numai perioadei III. Autorul despre care Stiglmayr zice că ar fi chiar Sever de Antiohia, a împrumutat numele irarelui filosof atenian convertit de Pavel, Dionisie, pentru a-şi valorifica şi impune operele sale. De aici titlul dat de critica modernă, scrieri pseudo-are-opagitice.

Opera. Scrierile pseudo-areopagitice sunt alcătuite din patru lucrări şi 10 scrisori.

1.Despre numele divine, în 13 capitole, tratează despre numele ce se dau lui Dumnezeu în Sf. Scriptură. Aceste nume nu exprimă fiinţa lui Dumnezeu, ci sunt numai atribute. Numele se aplică atât firii cât şi Persoanelor divine. Rugă¬ciunea e necesară pentru cunoaşterea lui Dum¬nezeu. Dumnezeu e privit ca bunătate, lumină, frumuseţe, dragoste, fiinţă, viaţă, înţelepciune, adevăr, putere, conţinător a toate, pace, sfânt, rege, unul.,

2.Despre teologia mistică, în cinci capitole, prezintă o cunoaştere despre Dumnezeu, supe¬rioară aceleia din Despre numele divine. E o cunoaştere care uneşte sufletul cu Dumnezeu prin rugăciune, tăcere şi negaţia desăvârşirilor din lumea creată. E o cunoaştere apofatică, adică prin negaţie.

Download gratuit

Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Declinul Literaturii Patristice.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
8/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
24 pagini
Imagini extrase:
24 imagini
Nr cuvinte:
16 558 cuvinte
Nr caractere:
79 739 caractere
Marime:
67.51KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Seminar
Domeniu:
Religie
Predat:
la facultate
Materie:
Religie
Profesorului:
Dr. Adrian Lemeni
Sus!