Autonomia și Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române

Anul 2010 marchează 85 de ani de la ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române şi 125 de ani de la recunoaşterea formală a autocefaliei sale. Aceste evenimente sunt prilej deosebit de a rememora momentele cele mai importante din drumul Bisericii noastre spre autocefalie şi rangul de Patriarhie. În Biserica Ortodoxă, expresia maximă a autocefaliei o reprezintă organizarea unei Biserici locale ca Patriarhie. Mai precis, atunci când o Biserică autocefală devine Biserica majoritară a unui neam, respectiva Biserică este ridicată la rangul de Patriarhie, iar întâistătătorul său este proclamat patriarh (din grecescul, compus din patrie şi - primul).

Biserica Ortodoxă, din punct de vedere administrativ, se defineşte ca o comuniune de Biserici locale, autocefale şi autonome, ce păstrează o interdependenţă dogmatică, canonică şi de cult. O Biserică autonomă este acea Biserică locală care beneficiază de o independenţă administrativă în raport cu Biserica sa Mamă. Mai precis, autonomia bisericească reprezintă capacitatea unei Biserici locale de a-şi reglementa problemele potrivit legilor proprii (cuvântul autonom provine din grecescul, este un derivat din - de sine, propriu şi - lege), păstrând totodată unitatea dogmatică, canonică şi de cult cu Ortodoxia universală. Altfel spus, în Biserica Ortodoxă, autonomia bisericească reprezintă un sistem canonic ce reglementează raportul dintre o Biserică locală şi Biserica sa Mamă. Este un raport de comuniune şi, în acelaşi timp, de independenţă administrativă.

Autocefalia (din grecescul, compus din - de sine, propriu şi - cap) reprezintă în limbajul bisericesc ortodox statutul canonic al unei Biserici locale ce se bucură de o autonomie bisericească maximă şi de dreptul ca Sfântul său Sinod să aleagă pe întâistătătorul respectivei Biserici fără intervenţia nici unei autorităţi externe. O Biserică autocefală este, deci, aceea în care propriul Sfânt Sinod reprezintă autoritatea supremă.

În Ortodoxie, Bisericile locale autocefale sunt Biserici surori, egale între ele şi libere unele în raport cu celelalte în ceea ce priveşte organizarea vieţii bisericeşti. Din punct de vedere administrativ, Bisericile locale autocefale se diferenţiază totuşi prin modul în care sunt organizate ca arhiepiscopii, mitropolii sau patriarhii.

Biserica Ortodoxă Română în drumul său spre autocefalie

De origine apostolică, Biserica Ortodoxă Română s-a născut din predica Sfântului Apostol Andrei în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, în vechia provincie romană Scythia Minor, astăzi Dobrogea. Organizată mai întâi ca arhiepiscopie autocefală cu scaunul arhiepiscopal la Tomis, Biserica Ortodoxă Română s-a dezvoltat rapid pe întreg teritoriul românesc. Astfel, în secolul al XIV-lea, în cele două principate româneşti suverane, Moldova şi }ara Românească, existau deja două mitropolii de facto autocefale: Mitropolia Moldovei (autocefală din 1401) şi Mitropolia Ungrovlahiei (autocefală din 1359).

Ca urmare firească a unificării celor două principate româneşti şi a creării „României“ în anul 1859, cele două mitropolii ortodoxe româneşti s-au unit pentru a forma Biserica Ortodoxă Română, ce avea ca întâistătător pe mitropolitul Ungrovlahiei, cu reşedinţa la Bucureşti. În acest context, domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a abordat direct problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul deschiderii sesiunii anului 1863-1864 a Adunării Elective a României (din 3 noiembrie 1863). La începutul anului următor, guvernul său a elaborat un proiect de lege în care, în articolul 2, se preciza că „Biserica Ortodoxă Română este independentă de orice Biserică (autocefală); ea se va administra de Chiriarhul României Unite, care va purta titlul de Primat al României, de doi mitropoliţi şi de mai mulţi episcopi“.