Sinteze la Psihologie

1. DEZVOLTAREA PSIHOLOGIEI CA STIINTA UMANISTA

PSIHOLOGIA CA DOMENIU DE CUNOASTERE SI CA PREOCUPARE PRACTICA

Definirea psihologiei ca ştiintă pare a fi destul de simplă. Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi însusirilor psihice verificabile. Dar simplitatea este aparentă, deoarece e foarte greu de lămurit ce se intelege prin fenomen psihic şi mai ales ce este un fenomen psihic. Viata sufletească e încă un mare mister pe care filosofii îl discută de milenii. Dar nici în ce priveşte manifestările ei nu există un acord. Incă şi astăzi obiectul psihologiei este subiect de controverse. De aceea, multi psihologi, sustin că nu poate fi vorba de un obiect unitar al psihologiei, întrucât există de fapt mai multe psihologii.

În privinta fen. sufleteşti putem distinge 2 moduri de a le aborda: unul practic şi altul teoretic.

In viata de toate zilele, oamenii, de la aparitia conştiintei lor rationale, au observat manifestări şi însuşiri psihice ale căror denumiri abundă în toate limbile. Deşi în societătile foarte primitive oamenii semănau mai mult între ei decât cetătenii societătilor civilizate, totuşi deosebiri între indivizi au existat intotdeauna: unii sunt mai curajoşi altii fricoşi. Astfel de particularităti au fost observate, fiind foarte importante în practică: în timpul vânătorii organizate de un trib, în fată erau puşi cei mai curajoşi şi cei mai abili tintaşi; cei fricoşi îndeplineau rolul de hăitaşi, alungând vânatul cu mult zgomot.

Cunoaşterea particularitătilor psihice a devenit din ce în ce mai importantă pe măsură ce, o dată cu progresul civilizatiei, au apărut numeroase îndeletniciri, s-au diferentiat pături şi clase sociale, între care există relatii de colaborare ori subordonare. Astfel, cei care aveau numeroase relatii cu oamenii au ajuns să fie buni „psihologi practicieni", buni cunoscători ai virtutilor şi năravurilor omeneşti, de care tineau cont în vederea reuşitei în activitatea lor. O dată cu aparitia şi dezvoltarea literaturii şi a filosofiei au apărut şi scrieri continând observatii, cugetări profunde cu privire la reactiile psihice. In observatii psihologice de mare finete au excelat în special marii romancieri din ultimele două secole.

O asemenea psihologie nu este însă ştiintifică. I se spune „psihologia simtului comun" ori „psihologia naivă", care se invată o dată cu limba maternă şi din practica vietii cotidiene. Aceste cunoştinte nu sunt însă precise, nu sunt sistematizate, nu sunt verificate în mod riguros. Utilizarea lor tine mai mult de intuiţie; asemenea practică psihologică reprezintă mai mult o artă decât o ştiintă. Nu e mai puţin adevărat că unii profesionişti (medici, profesori, scriitori) ajung să poată caracteriza foarte exact felul de a fi, de a reacţiona al unei persoane pe care au avut prilejul de a o urmări mai multă vreme.

Acest gen de psihologie n-a progresat prea mult de-a lungul secolelor. Astăzi, dată fiind existenţa psihologiei ştiinţifice, există multe ramuri aplicate ale psihologiei (medicală, şcolară) ce utilizează cunoştinţe şi metode exacte. Dar un psiholog profesionist încă nu se poate lipsi de cunoştinţele sale psihologice, acumulate prin experienţă personală. Psihologia naivă se vădeşte a fi foarte necesară în orice activitate practică.

Psihologia ca ştiinţă a evitat aprofundarea psihologiei naive; orice om de ştiinţă e predispus să critice reflecţiile cotidiene, deseori eronate. Totuşi, începând cu deceniul al 7-lea, au apărut cercetări riguroase asupra psihologiei simţului comun şi a modului în care ea e utilizată zilnic.

Modelul traditional al cunoasterii stiintifice constituit sub autoritatea mecanicii si fizicii clasice formula cerinta ca orice domeniu, luat ca obiect de studiu, sa posede proprietati nemijlocit observabile si perceptibile, care sa poata fi masurate si cuantificate.

Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietati, el nu are nici lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici miros, nici gust. Singura dimensiune, care se recunostea proceselor si trairilor psihice era durata; dar, numai pe baza ei, nu era posibila construirea unui sistem complet de coordonate si masuratori, care sa fie tratabil matematic.

Acesta era principalul argument invocat de marele filosof german, Kant, ptr a respinge în mod categoric posibilitatea desprinderii psihologiei de filosofie si constituirea ei într-o stiinta independenta.

În aceste conditii, ca unica modalitate de obtinere a datelor necesare descrierii continuturilor si starilor psihice interne (ale constiintei) era considerata metoda introspectiei (privirea cu propriul ochi interior spre ceea ce se petrece în momentul dat pe scena constiintei si relatarea verbala a celor constatate). Psihologia bazata pe utilizarea exclusiva a acestei metode a primit denumirea de introspectionista si ea s-a afirmat puternic în ultimele doua decenii ale sec. XIX si în primele trei decenii ale sec. XX.

Ptr a satisface cerinta observabilitatii nemijlocite, behaviorismul a aruncat peste bord lumea subiectiva interna a constiintei, retinând ca obiect al cunoasterii psihologice reactiile de raspuns ale subiectului la stimulii obiectivi din afara. Dar, asa cum se va remarca ulterior, procedând astfel, behaviorismul a constituit o „psihologie fara suflet”, o psihologie nu a „omului subiect”, ci a „omului robot”. Iesirea din acest impas metodologic este posibila numai în masura în care se admite ca o cunoastere stiintifica poate sa aiba nu numai un caracter nemijlocit, ci si unul mijlocit, observarea obiectului realizându-se indirect prin intermediul unor efecte si fenomene prin care el se manifesta si se exprima.

Cunoasterea psihologica devine prin excelenta o cunoastere mijlocita: datele si informatia obiectiva despre natura, continutul si dinamica proceselor psihice particulare se obtin pe baza observarii, înregistrarii si analizei raspunsurilor si conduitelor subiectului în situatii obiective concrete.

APARITIA SI DEZVOLTAREA PSIHOLOGIEI CA STIINTA

În secolul XIX, sub influenta filosofiei pozitiviste a lui Comte şi a progresului tehnic, s-au dezvoltat impetuos ştiintele exacte bazate pe observatie şi experiment. Progresul unor investigatii efectuate de fiziologi şi fizicieni a dus la introducerea metodelor exacte şi în studiul psihicului.

Remarcăm mai întâi o serie de cercetări efectuate asupra creierului.Flourens a utilizat pe scară largă procedeul ablatiunilor: extirparea unor portiuni din creierul unor animale şi observarea efectului ei. Apoi Secenov a putut demonstra experimental existenta unei functii inhibitorii a creierului. Broca, observând un bolnav de afazie şi creierul acestuia după deces, a găsit o mare leziune în circumvolutiunea a III-a frontală, stabilind existenta acolo a unui centru al vorbirii .

Weber şi Fechner au studiat raporturile existente între intensitatea unor stimuli şi senzaţiile corespunzătoare. Un astronom german a stabilit un procedeu de măsurare a timpului de reacţie. Helmholtz a studiat fenomenul producerii culorilor şi natura timbrurilor sunetelor.

Psihologia ca stiinta independenta s-a constituit relativ târziu, „certificatul ei de nastere” fiind semnat în 1879, prin înfiintarea la Leipzig de catre savantul german, Wundt, a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale.

Ptr prima data, fenomenele vietii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri si speculatii filosofice si incluse în programul cercetarii stiintifice sistematice, aplicându-li-se operatiile masurarii, cuantificarii si criteriile obiectivitatii si cauzalitatii.

Foarte curând, însa, aveau sa apara divergente în legatura cu definirea si circumscrierea obiectului noii stiinte. Desi denumirea parea sa impuna de la sine identitatea acestui obiect – psihe= psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = stiinta despre psihic, s-a dovedit ca, în realitate, modul de întelegere a naturii si structurii interne a psihicului uman nu a fost câtusi de putin unitar. Astfel, s-au configurat trei orientari diferite si în mare masura opuse, si anume:

a) orientarea care reducea psihicul uman la constiinta si care sustinea ca obiectul psihologiei îl reprezinta studiul constiintei (respectiv, al proceselor psihice constiente);

b) orientarea care sustinea ca elementul esential si determinant al vietii psihice a omului este inconstientul, acesta trebuind, sa reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei (psihologia abisala sau psihanaliza elaborata de Freud);

c) orientarea care sustinea ca adevarata si autentica realitate psihologica o constituie reactiile externe de raspuns (secretorii si motorii) la actiunea diversilor stimuli din mediu si, ca atare, obiectul psihologiei trebuie sa fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de savantul american Watson).

Primul român care a lucrat în laboratorul lui Wundt şi şi-a susţinut doctoratul cu o teză de psihologie a fost Gruber. Acesta, întorcându-se la Iaşi, a infiinţat cel dintâi laborator de psihologie experimentală în cadrul universităţii ieşene. Din păcate, după numai un an, Gruber s-a îmbolnăvit grav şi s-a sfârşit din viaţă, laboratorul rămânând în părăsire.

Aşadar, în acei ani a avut loc proclamarea independenţei psihologiei faţă de filosofie. Cercetările bazate pe experiment şi metoda patologică au dat roade bogate şi importante.

Laboratorul şi cercetările conduse aici de Wundt au avut serioase limite, fiindcă psihologul german considera că se pot aborda experimental numai procesele psihice elementare aici se studiau senzaţiile, timpul de reacţie şi emotivitatea elementară.