Psihologia Vârstelor

Debutul personalitatii

Multi autori au legat aparitia identitatii de sine de momentul în care copilul se recunoaste în oglinda. Darwin credea ca acest fenomen are loc la 17 luni, Gesell la 2 ani si René Zazzo la 3 ani. Identitatea se construieste procesual, astfel ca autorii au identificat fiecare câte o etapa. De la identificarea primara produsa prin confruntarea cu ima¬ginea din oglinda pâna la momentul când nu au mai considerat imaginea din oglinda o dublura cu existenta de sine statatoare (Golu, Verza, Zlate, 1993). Un moment esential al identitatii este acela în care copilul vorbeste despre sine folosind pronumele personal „eu”. Dupa R. Zazzo si A. M. Fontaine (1992) etapele identificarii în oglinda debuteaza în primul an de viata mai întâi cu interesul pentru figura adultului din preajma care este mult mai vie decât propria sa imagine, dar nu se manifesta pregnant înainte de 2-3 luni. Din acest moment el surâde în oglinda, vorbeste cu imaginea sa ca si cum ar avea un alt copil în fata lui. Catre 8 luni el este intrigat de imaginea dubla a unei persoane (reala si în oglinda), apoi el se intereseaza din ce în ce mai mult de imaginea sa si în lunile urmatoare se întreaba din ce în ce mai mult despre efectul oglinzii (începutul celui de-al doilea an de viata). Apoi copilul trece de la zâmbet la perplexitate. La mijlocul celui de-al doilea an el trece printr-o perioada de evitare a imaginii care poate coexista cu anume forma de fascinatie (el se priveste cu surprindere). La aceasta vârsta copilul întelege ca în oglinda nu este un alt copil si începe sa se intereseze de simultaneitatea celor doua imagini (se joaca executând diverse miscari în oglinda). Între 18 si 24 de luni, apreciaza autorii, copiii reusesc sa înteleaga ca în imaginea din oglinda este vorba tot de ei însisi, ca imaginea nu prezinta un alt copil, stadiul urmator fiind cel în care înteleg ca este vorba de propria lor reflectie, aceasta fiind doar o imagine.

Acesta este si momentul constituirii identificarii ca proces de structurare a personalitatii si care în etapa identificarii primare se refera la imitatia comportamentelor adultilor care-l îngrijesc si la fuziunea afectiva ce sta la baza imitatiei. Mecanismele identificarii copiilor cu parintii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea comportamentului parintilor de catre copii datorita pozitiei de putere a acestora. Teoriile învatarii arata ca exista o asociere pozitiva între comportamentul si trasaturile parintilor ca urmare a satisfacerii nevoilor copiilor, ca urmare, copiind comportamentul parintilor, copii aplica de fapt sentimentele de satisfactie pe care le asociaza cu parintii, oferind în acest fel propria lor recompensa. Cercetarile arata ca, astfel, relatiile satisfacatoare între parinte si copil stabilesc legaturi puternice de identificare între copii si parinti.