Pedagogia ca Știință

Cuvinte cheie:

Ştiinţă – (din latină seienţia) – sferă de activitate umană, care are menirea de a elabora şi sistematiza teoretic cunoştinţele obiective despre realitate.

Pedagogia este ştiinţa care studiază legile educaţiei tinerei generaţii în special. Ea studiază însă şi legile educaţiei adulţilor, ale educaţiei omului pe parcursul întregii sale vieţi.

Obiect de studiu – conţinutul cărui se îndreaptă cunoaşterea, ceea ce este cunoscut. Domeniul, care trebuie supus cercetării.

Sistem – ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe) aflate în relaţie de interacţiune şi de interdependenţă, care funcţionează ca un întreg organizat.

Sistemul ştiinţelor pedagogice reprezintă ansamblul disciplinelor (ramurilor) pedagogice, care, în baza legităţilor şi strategiilor educaţionale generale, studiază în mod adecvat diferitele laturi, stadii, profile sau aspecte educaţionale specifice.

I. Analiza termenului de pedagogie întreţine o anumită conotaţie restrictivă, evidentă în plan etimologic, termenul pedagogie derivă din cuvîntul grecesc ( paidagogia = a conduce copilul; în limba greacă, paid = copil; agoge = a conduce) şi istoric (în tradiţia antică, pedagogul, paedagogus era „un sclav care avea sarcina de a conduce copilul la şcoală”).

Generalizarea experienţei de secole, îmbinată cu concluziile cercetării ştiinţifice, surprinse de istoria ştiinţei, au omologat denumirea de pedagogie. Denumirea de pedagogie este integrată organic în toate limbile de circulaţie universală: pedagogie (în franceză); padagogik (în germană); pedagogia (în spaniolă); pedagoghika (în rusă); pedagogy (în engleză) etc.

Denumirea de pedagogie reprezintă un concept de prestigiu ştiinţific pentru cunoaşterea în domeniul educaţiei, ca şi pentru cunoaşterea universală, concept care este în deplină concordanţă cu istoria sa şi cu statutul ei de ştiinţă a educaţiei.

Definiţia pedagogiei

Pedagogia are ca obiect de studiu – educaţia. În acest sens, este necesar să precizăm că pedagogia nu se confundă cu educaţia – ca fenomen socio-uman, ci ea este o teorie despre educaţie, este ştiinţa educaţiei.

Pedagogia este ştiinţa care are ca obiect de studiu specific dimensiunea funcţional – structurală a educaţiei abordabilă metodologic din perspectiva finalităţilor specifice care vizează formarea-dezvoltarea personalităţii umane prin valorificarea corelaţiei subiect/educator – obiect/educat, conform unor principii şi legităţi specifice care reglementează desfăşurarea probabilă a fenomenelor educaţionale, la nivel de sistem şi de proces. (Cristea, S. Dicţionar de termeni pedagogici)

Pedagogia este ştiinţa care studiază legile educaţiei tinerei generaţii în special. Ea studiază însă şi legile educaţiei adulţilor, ale educaţiei omului pe parcursul întregii sale vieţi.

În calitate de ştiinţă a educaţiei, pedagogia studiază esenţa, idealul, conţinutul, metodele, mijloacele şi formele educaţiei, urmărindu-se formarea pe baze ştiinţifice şi eficiente a personalităţii şi profesionalităţii tinerei generaţii pentru activitatea social utilă. Avînd în vedere că educaţia se desfăşoară în cea mai mare parte în instituţiile de învăţământ, în care se realizează instrucţia şi educaţia tinerei generaţii, pedagogia poate fi definită şi ca ştiinţă ce studiază legile, esenţa, idealul, conţinutul, metodele, mijloacele şi formele instrucţiei, educaţiei şi învăţămîntului tinerei generaţii. Aşa cum s-a menţionat, pedagogia îşi extinde studiul său şi asupra educaţiei şi perfecţionării personalităţii şi profesionalităţii adulţilor.

Specificul pedagogiei, ca reflecţie asupra educaţiei, constă în poziţionarea într-o perspectivă axiologic-normativă. Desigur că o funcţie principală a acestei ştiinţe este de a descrie fenomenalitatea educativă, de a arăta, neutral, în ce constau caracteristicile acestui orizont al activităţii umane. Dar pedagogia nu se reduce numai la observarea a ceea ce există; ea insistă mai mult asupra a ceea ce este bine şi trebuie să fie în perspectivă. Putem vorbi, deci, de o funcţie normativ-prescriptivă a pedagogiei. Emile Planchard avansează ideea că pedagogia: „se ocupă cu ceea ce este, cu ceea ce trebuie să fie şi cu ceea ce se face. Este, deci, ştiinţă descriptivă, teorie normativă, realizare practică” (1992, p.32). Ca atare, această disciplină dialoghează cu realitatea educaţională, o chestionează şi o analizează, dar ţinteşte şi idealul, edifică şi sugerează ceea ce merită şi poate fi concretizat, chiar şi parţial, în act.

Statutul pedagogiei de ştiinţă a educaţiei /despre educaţie reflectă complexitatea obiectului de cercetare – activitatea de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii umane- analizat/analizabil din diferite perspective istorice şi metodologice.

Perspectiva epistemologică evidenţiază calitatea pedagogiei de :

a) ştiinţă umană, plasată alături de „economie, antropologie, geografie, etnologie, istorie, politologie, psihologie, filosofie, filologie, care au ca obiect de cercetare diversele activităţi umane”, operele, instituţiile şi relaţiile rezultate în contextul acestora (vezi Freund, Julien,1973, pag.7);

b) ştiinţă socială, plasată alături de sociologie, etnologie, antropologie socială, demografie, psihologie socială, care studiază comunitatea umană la nivel macrostructural sau microstructural.

c) ştiinţă a comunicării, alături de filologie, lingvistică, semiologie, care analizează raporturile de informare şi de formare realizabile în diferite contexte socioumane prin raţionalizarea acţiunii în sens teleologic (prin raportare la scop) şi tehnologic (prin interacţiunea subiect-obiect).

Abordarea sistemică a educaţiei (ca fenomen uman, social şi de comunicare) plasează pedagogia la intersecţia dintre ştiinţele umane, ştiinţele sociale, ştiinţele cognitive. Pedagogia acţionează astfel la nivelul unui sistem deschis care presupune înţelegerea educaţiei în contextul unor relaţii permanente cu mediul, relaţii de conexiune inversă internă pozitivă, relaţii care angajează valorificarea resurselor entropice. Ea dezvoltă conceptele fundamentale, confirmate în teoria sistemelor (Durand,Daniel, 1996), adaptându-le la specificul activităţii de educaţie:

a) finalitate – orientare spre valori pedagogice (determinismul teleologic, specific sistemelor socioumane, înlocuieşte determinismul cauzal, specific naturii);

b) globalitate – (integralitatea activităţii de educaţie în calitatea sa de activitate de formare – dezvoltare permanentă a personalităţii);

c) interacţiune (între elementele funcţional-structurale ale educaţiei/vezi acţiunea educaţională, proiectarea curriculară);

d) autoorganizare, autoreglare (vezi rolul conexiunii inverse pozitive în perfecţionarea continuă a acţiunii educaţionale);

e) modelare, de tip sistemic (vezi importanţa corelaţiei dintre teoria şi practica pedagogică, între elaborarea cognitivă a ipotezelor pedagogice şi probarea operaţională a acestora, între managementul informării pedagogice şi cel al deciziei pedagogiei).

Prin abordarea sistemică a educaţiei pedagogia poate răspunde provocărilor culturale şi etice ale dezvoltării tehnologice, fiind angajată într-o operă formativă deschisă, necesară pentru echilibrul societăţii.