Teocrația Bizantină

Steven Runciman a fost un reputat istoric britanic, specializat în studiul istoriei Imperiului Bizantin şi autor a numeroase texte pe acest subiect, poate cel mai cunoscută fiind Istoria Cruciadelor (3 volume).

Lucrarea de faţă are la bază o serie de prelegeri susţinute în 1973 la Institutul Weil, Cincinatti, dezvoltate în cele 6 capitole, fiecare având titlu sugestiv şi ca temă centrală problematica reportului dintre Stat şi Biserică în Bizanţ. Surprinde o privire de ansamblu asupra relaţiei dintre cele două instituţii , aşa cum se prezintă aceasta din momentul în care creştinismul devine legal şi până la căderea “Noii Rome”. De-a lungul acestei perioade, principiul subzistent a fost acelaşi, indiferent de variaţia problemelor: împăratul era vicarul lui Dumnezeu pe pământ, şi drept consecinţă avea ultimul cuvânt în tot ce privea Biserica.

Imperiul denumit convenţional “Bizantin” se vedea pe sine ca unul universal, care ar fi trebuit să cuprindă toată populaţia pământului, membrii toţii ai adevăratei credinţe creştine. Aşa cum omul era făcut după asemănarea lui Dumnezeu, regatul mundan era făcut după imaginea celui ceresc. Iar aşa cum cum Dumnezeu conducea în Rai, un împărat, imaginea Sa, trebuie să conducă pe pământ şi să îndeplinească poruncile sale.

Runciman îşi începe lucrarea cu o analiză a acestui principiu, apoi ne arată în ce măsură acesta s-a putut aplica în soluţionarea problemelor ivite în cadrul Bisericii. Astfel trece în revistă marile controverse ce au afectat instituţia respectivă şi rolul Statului în cadrul acestora: arianism, monofizitism, iconoclasm, problema moralităţii, a relaţiilor dintre Biserica Bizantină şi cea Romană. Autorul include şi un capitol privitor la călugări şi rolul lor în politica imperiului. Acesta se leagă de restul cărţii, subliniind opoziţia pe care au manifestat-o aceştia faţă de autoritatea imperială asupra Bisericii, cu toate că viziunea unora din liderii lor, conform căreia împăratul nu avea nici un rol în problemele ecleziastice, nu a avut câştig de cauză. În fapt naraţiunea lui Runciman urmăreşte o linie cronologică, aducând în discuţie majoritatea împăraţilor bizantini, de la Constantin I până la Constantin XI, şi subliniind aportul fiecăruia în contextul relaţiei stat – biserică.

Bizantinii au crezut că e datoria şi privilegiul lor de a conserva marile culturi ale trecutului, greacă şi romană, ale căror urmaşi erau impregnaţi cu spiritul creştin, pentru ca civilizaţia însăşi să poată dura într-o lume întunecată şi nesigură. Conştiinţa lor religioasă era sinceră şi intensă. Erau conştienţi de eternitate şi că divinul este dincolo de înţelegerea umană, putând fi interpretat doar prin simboluri. Imperiul terestru era efemer. Putea fi justificat doar prin punerea în legătură cu Regatul Ceresc. “Regatul Ceresc era nevăzuta şi nemuritoarea Idee”(p. 162). Regatul terestru nu putea fi mai mult decât o vagă reflexie a primului pe pământ, un simbol tangibil dar trecător, care să fie o pregătire pentru eternitate. Pentru a-şi îndeplini rolul, trebuia să fie dreaptă şi armonioasă, condusă de credinţă. A reprezentat o tentativă autentică de a crea un stat creştin care să fie în armonie cu cerul.

Originile acestei concepţii erau păgâne. Porneşte de la “lumea ideilor” formulată de Platon în Republica. A fost transmisă de exegeţi ai acestuia, precum Plotin, Philo sau Origene. Combinată cu tradiţia monarhică elenistică orientală şi pragmatismul autorităţii împăratului roman, a format bazele pe care Eusebiu din Cesareea şi-a construit teoria sa despre guvernământ.

Imperiul Bizantin era Imperiul Roman. Constantin i-a conferit un nou aspect mutându-i capitala în Răsărit şi convertindu-l la creştinism. Încă de la început se găseşte implicat în disputele lor. Se implică în problemele de doctrină, în controversa legată de arianism. Astfel convoacă Sinodul de la Niceea (325), unde îşi impune punctul de vedere, introducând termenul de homo-ousios, “de aceeaşi esenţă”, în descrierea relaţiei lui Dumnezeu Fiul cu Dumnezeu Tatăl. Episcopii nu au fost încântaţi, dar intimidaţi de prezenţa împăratului, au acceptat acest termen.

Constantin a urmărit să aducă unitate în interiorul Bisericii. S-a autonumit “episcop al celor din afara Bisericii”. Nu se pronunţa asupra problemelor teologice, dar sugera soluţia. Credea cu toată convingerea că este datoria lui de împărat să aibă grijă ca biserica la care se convertit să fie unită şi puternică.