Subcarpații Vâlcii

Cuvinte cheie: subcarpaţii Vâlcii, mediu natural, resurse, industrie, exploatări

Introducere

Subcarpaţii Vâlcii sunt o subunitate a Subcarpaţilor Getici, aflându-se între râul Topolog la est şi Olteţ la vest (Geografia României IV, 1992). Am ales această subunitate pentru că vroiam să aflu mai multe informaţii despre această regiune, având în vedere faptul că în practica de vară am vizitat o parte şi mi s-a părut o regiune cu potenţial turistic, dar totodată şi cu probleme de mediu. Subcarpaţii Vâlcii se deosebesc de alte regiuni similare printr-o energie mai scăzută, faţă de Muscelele Argeşului, dar totodată aceştia sunt mai semeţi şi mai domoli decât dealurile Gorjului. O particularitate aparte o constituie şi Culoarul Oltului, care a dus prin construirea barajelor şi apariţia lacurilor corespunzătoare la noi aspecte ale peisajului antropic industrializat şi urbanizat (Geografia României IV, 1992).

Prezentare geografică

Dealurile vâlcene sunt alcătuite în general din gresii, marne, argile de vârstă neozoică, având o structură monoclinală şi altitudini cuprinse între 650 şi 800 de metri (Ielenicz et al., 2003). În nordul aceastei regiuni se află şi cea mai largă depresiune, şi anume Jiblea, prin aceasta realizându-se legături cu Ţara Loviştei. În sudul regiunii, unde structura este cutată, s-au dezvoltat depresiuni mici (Govora, Ocnele Mari).

Latura de nord a subcarpaţilor este dominată de dealuri înalte, de peste 700 metri, fiind mai împădurite decât cele de la sud, dezvoltate pe structuri paleogene şi miocene monoclinale. Structurile mio-pliocene cutate sunt reprezentate prin anticlinalul recrutat şi faliat al Măgurii Slătioarei (M.G. Filipescu, 1943). Ocnele Mari este un sector cu accentuate complicaţii, apărute datorită masivelor de sare care au ajuns la zi prin anticlinalul Ocnele Mari-Titireciu (Gr. Popescu, 1954), în lungul căruia s-a format butoniera Ocnele Mari-Ocniţa, prin adâncirea parţială a Pîrîului Sărat (I. Badea, D. Bălteanu, 1978).

Latura de sud a acestor subcarpaţi este formată din dealuri pe formaţiuni sarmatice, pliocene şi cuateranare, având o structură monoclinală (Geografia României IV, 1992).

Sectoarele subcarpaţilor se diferenţiază şi din punct de vedere al resurselor de subsol. Dealurile din nord oferă izvoare minerale cloruro-sodice-sulfuroase din alinimentul Costeşti- Olăneşti- Muereasca-Călimăneşti, iar cele din sud, conţin zăcămintele de sare de la Ocnele Mari, apele minerale de zăcământ de la Băile Govora şi zăcămintele de hidrocarburi de la Băbeni-Galicea şi Foleşti. Mai la vest, în dealurile dintre Luncavăţ şi Olteţ sunt puse în evidenţă zăcămintele de lignit din fâşia Cuceşti-Cernişoara-Berbeşti-Alunu.

Din punct de vedere climatic, se întâlneşte un climat temperat continental, aici reversându-se mase de aer sudice, sud-vestice, estice şi nord-vestice. De asemenea, masele vestice duc la producerea unor efecte foehnale, permiţând dezvoltarea a numeroase specii de plante sudice (liliac sălbatic, mojdrean, scumpie, castanul comestibil etc.). Temperaturile medii anuale sunt de 9,5-10° C, iar anual cad între 700 şi 950 mm de precipitaţii, cu valori mai ridicate în aprilie-iulie şi octombrie-noiembrie, legate de circulaţia activă a maselor de aer din sud-vest (Ielenicz et al., 2003).

Tipuri şi subtipuri de medii

În ceea ce priveşte tipurile şi subtipurile de medii naturale, dealurile înalte, cu altitudini de peste 500-600 m, care predomină în nordul subcarpaţilor, se încadrează în etajul pădurilor de fag, dar şi al alternanţei de făgete cu gorunete. Datorită altitudinii mai ridicate, aici predomină pădurile, livezile şi fâneţele naturale, culturile agricole fiind slab productive, din această cauză ocupând şi suprafeţe restrânse.

Măgura Slătioarei face parte din categoria dealurilor cu culmi înguste, versanţii fiind puternic înclinaţi şi totodată împăduriţi cu păduri de fag şi carpen pe versanţii umbriţi şi păduri de gorun pe versanţii însoriţi.