Teoria Ricardiana a Asocierii

4. Legea ricardiană a asocierii

Ricardo a expus legea asocierii pentru a demonstra care sunt consecinţele diviziunii muncii când un individ sau un grup, mai eficient în toate privinţele, cooperează cu un individ sau cu un grup mai puţin eficient în toate privinţele. El a investigat efectele comerţului între două regiuni, inegal înzestrate de natură, în ipoteza că produsele, dar nu şi muncitorii şi factorii acumulaţi în vederea producţiei viitoare (bunurile de capital), se pot mişca liber dintr-o regiune într-alta. După cum arată legea lui Ricardo, diviziunea muncii între două asemenea regiuni va spori productivitatea muncii şi deci va fi avantajoasă pentru toate părţile implicate, chiar dacă condiţiile fizice de producţie pentru orice marfă sunt mai favorabile într-una din regiuni decât în cealaltă. Pentru regiunea mai generos înzestrată este avantajos să-şi concentreze producţia asupra acelor bunuri pentru care superioritatea ei este mai accentuată, şi să lase producţia celorlalte bunuri, în privinţa cărora superioritatea sa este mai redusă, în seama regiunii mai puţin înzestrate. Paradoxul că este mai avantajos să se lase neutilizate condiţiile autohtone de producţie mai favorabile şi să se procure bunurile pe care le-ar produce ele din regiuni în care condiţiile de producţie a acestora sunt mai puţin favorabile, este consecinţa imobilităţii forţei de muncă şi a capitalului, cărora le sunt inaccesibile locurile unde producţia se desfăşoară în condiţii mai favorabile.

Ricardo era pe deplin conştient de faptul că legea sa a costurilor comparative, pe care a expus-o mai ales pentru a soluţiona o problemă specială de comerţ internaţional, este un caz particular al legii mai universale a asocierii.

Dacă A este mai eficient decât B, astfel încât pentru producerea unei unităţi de marfă p are nevoie de 3 ore, faţă de cele 5 de câte are nevoie B, iar pentru producerea unei unităţi de q are nevoie de 2 ore, faţă de cele 4 de câte are nevoie B, atunci ambii vor câştiga dacă A se va limita la producerea de q, lăsând în seama lui B producerea lui p. Dacă fiecare alocă 60 de ore producerii de p şi 60 de ore producerii de q, rezultatul muncii lui A va fi 20 p + 30 q, al lui B va fi 12 p + 15 q, iar al amândurora împreună, 32 p + 45 q. Dacă, pe de altă parte, A se limitează exclusiv la producerea de q, el va produce 60 q în 120 de ore, în vreme ce B, dacă se limitează la producerea de p, va produce 24 p în acelaşi interval de timp. Deci rezultatul activităţilor amândurora va fi 24 p + 60 q, ceea ce, [p.160] având în vedere că rata de substituţie a lui p este de q pentru A şi de q pentru B, înseamnă un output mai mare decât 32 p + 45 q. Colaborarea celor mai talentaţi, mai capabili şi mai harnici cu cei mai puţin talentaţi, mai puţin capabili şi mai puţin harnici, este benefică pentru ambele părţi. Câştigurile dobândite de pe urma diviziunii muncii sunt întotdeauna mutuale.

Legea asocierii ne face să înţelegem tendinţele care au dus la intensificarea progresivă a cooperării umane. Realizăm ce incitativ i-a determinat pe oameni să nu se considere pur şi simplu rivali într-o luptă pentru aproprierea unei cantităţi limitate de mijloace de subzistenţă furnizate de natură. Realizăm ce i-a împins şi continuă permanent să-i împingă să se asocieze unii cu alţii, în vederea cooperării. Fiecare pas înainte pe calea unei trepte mai dezvoltate a diviziunii muncii serveşte interesele tuturor participanţilor. Pentru a înţelege de ce oamenii n-au rămas izolaţi, căutând hrană şi adăpost, ca animalele, doar pentru ei înşişi, sau cel mult şi pentru perechea şi puii lor neajutoraţi, nu este necesar să recurgem la o intervenţie miraculoasă a divinităţii sau la ipostazierea sterilă a unui imbold înnăscut spre asociere. Nu suntem siliţi nici să presupunem că indivizii izolaţi, sau hoardele primitive, s-au legat într-o zi prin contract să stabilească legături sociale. Factorul care a dus la naşterea societăţilor primitive şi care lucrează cotidian la intensificarea relaţiilor sociale este acţiunea umană, animată de înţelegerea productivităţii sporite a muncii în condiţii de diviziune a muncii.

Nici istoria, nici etnologia nici oricare altă ramură a cunoaşterii, nu pot furniza o explicaţie a evoluţiei care a dus de la haitele şi turmele strămoşilor nonumani ai omenirii la grupurile sociale primitive, dar încă de pe atunci pregnant diferenţiate, despre care ne oferă informaţii excavaţiile, cele mai vechi documente istorice şi relatările exploratorilor şi călătorilor care au întâlnit triburi sălbatice. Sarcina cu care se confruntă ştiinţa, în ce priveşte originile societăţii, nu poate consta decât în identificarea acelor factori care pot şi trebuie să inducă asocierea şi intensificarea ei progresivă. Praxeologia rezolvă această problemă. Dacă şi în măsura în care munca în condiţii de diviziune a muncii este mai productivă decât munca în condiţii de izolare şi dacă şi în măsura în care omul este capabil să realizeze acest lucru, acţiunea umană tinde ea însăşi către cooperare şi asociere; omul nu devine o fiinţă socială sacrificându-şi propriile interese pe altarul unui Moloh mitic, societatea, ci urmărind ameliorarea propriei sale bunăstări. Experienţa ne învaţă că această condiţie – productivitatea sporită [p.161] atinsă în condiţii de diviziune a muncii – este prezentă deoarece cauza ei – inegalitatea înnăscută a oamenilor şi a distribuţiei factorilor geografici naturali de producţie – este reală. Suntem, aşadar, în măsură să înţelegem cursul evoluţiei sociale.

Erori curente referitoare la legea asocierii

Lumea cârteşte mult în privinţa legii lui Ricardo a asocierii, mai bine cunoscută sub numele de lege a costurilor comparative. Motivul este evident. Această lege este o ofensă adusă tuturor celor dornici să justifice protecţia şi izolarea economică naţională, din orice alt punct de vedere decât cele al intereselor egoiste ale anumitor producători, sau al considerentelor de apărare naţională.

Primul obiectiv al lui Ricardo atunci când a expus această lege a fost de a respinge obiecţiile formulate împotriva libertăţii comerţului internaţional. Protecţionistul întreabă: În condiţii de liber schimb, care va fi soarta unei ţări în care condiţiile pentru toate tipurile de producţie sunt mai puţin favorabile decât în toate celelalte ţări? Desigur, într-o lume în care ar exista liberă mobilitate, nu doar a produselor, ci şi a bunurilor de capital şi a forţei de muncă, o ţară atât de puţin adaptată producţiei ar înceta de a mai fi utilizată ca sediu al vreunei industrii omeneşti. Dacă oamenii o duc mai bine fără a exploata condiţiile fizice de producţie – relativ nesatisfăcătoare – oferite de această ţară, atunci ei nu se vor stabili aici şi o vor lăsa nelocuită, asemenea regiunilor polare, tundrelor şi deşerturilor. Însă Ricardo analizează o lume a căror condiţii sunt determinate de existenţa unor aşezăminte umane statornicite mai demult, o lume în care bunurile de capital şi forţa de muncă sunt legate de pământ, prin instituţiile existente.