Comunicare publică - Comunicare privată - Comunicare politică

1. Comunicare publică - comunicare privată - conform lui Marţial Pasquier,

comunicarea privată poate fi regăsita la nivelul organizaţiilor private dar şi a organizaţiilor politice, pe când, comunicarea publică o regăsim în cadrul Guvernului, Parlamentului, a organizaţiilor publice, luând forma de postura activă (activităţi ce decurg din autonomia de a decide pentru sine) şi postură pasivă(obligaţii de a furniza informaţii pentru cetăţeni).

Un lucru care iese în evidenţă în cadrul ambelor forme de comunicare, este modul în care acestea se realizează(comunicate de presă, internet), având aşadar aceleaşi mijloace cu toate că cele două se afla la poli opuşi.

Dar, ca diferenţe, lista este mult mai lungă, putând începe în primul rând cu cadrul legal, astfel, în legea 544/2001, chiar primul articol menţionează ”principiul transparenţei - autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să îşi desfăşoare activitatea într-o manieră deschisă faţă de public, în care accesul liber şi neîngrădit la informaţiile de interes public să constituie regulă”, avem de-a face cu un cadru legal mult mai dezvoltat, în care accentul se pune în special pe cetăţean.

În al doilea rând, comunicarea publică se întruneşte adesea cu o varietate mult mai largă de situaţii şi evenimente în care se regăsesc actori din toate domeniile şi spetele societăţii, aşadar, atât experţi din anumite sectoare, cât şi cetăţeni fără cunoştinţe politice sau juridice,amândoi fiind stakeholderi pentru

activitatea publică. Motiv pentru care, Rezultatul procesului de comunicare trebuie să fie precis şi pe înţelesul tuturor, pentru a minimiza pe cât posibil volumul de astfel de evenimente.

Iar în ultimul rând, statul, în activitatea sa, impune multiple principii ce sunt detaşate de obiectele tangibile, concepte ce pot fi greu de perceput, sau chiar văzute sub forma constrângerilor sau a inegalităţilor, cum ar fi, securitatea şi echitatea socială.

2. Comunicarea publică - comunicarea politică - Opinia generală a autorilor afirma comunicarea politică în cadrul partidelor politice că fiind o comunicare publică, deoarece aceasta are rolul de consultare electorală, dezbatere publică pentru alegerea reprezentanţilor.

Oricum, se regăsesc mai multe deosebiri între comunicarea partidelor politice şi cea a organizaţiilor publice, printre care, cadrul legislativ diferit.

După care, putem face referire la audienţă pe care fiecare şi-o doreşte şi metodele de încălcare a integrităţii jocului democratic, partidele politice îşi transmit mesajul alegătorilor, pun un accent deosebit pe media şi pe campania proprie, în timp ce organizaţiile publice le transmit cetăţenilor, fiindu-le interzis de lege să urmărească orice alt interes afară de cel general.

Concluzionând în cuvintele lui Jean-Marie Cotteret, putem distinge comunicarea politică de cea publică dacă o vedem pe prima sub forma unui mijloc de cucerire a puterii, iar pe cea de-a doua, ca o formă de exercitare a puterii.

Tipuri de comunicare publică (guvernamentală, comunicarea cu privire la drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, ca instrument al politicilor publice, instituţională, internă, de criză, de proiect, comunicarea cu privire la serviciile oferite cetăţenilor);

A. Comunicarea guvernamentală are rolul de a informa cetăţenii cu privire la acţiunile desfăşurate de guvern, dar şi informarea guvernului cu privire la dorinţele şi aşteptările populaţiei.

Această formă de comunicare se realizează prin documente oficiale, ce se pot regăsi sub forma buletinelor cu anunţuri legale, analize, bilanţuri.

B. Comunicarea legată de drepturile şi obligaţiile cetăţenilor are rolul de informare civică, la fel ca şi în cazul anterior, procesul de comunicare în sine se realizează prin documente oficiale, dar şi prin intermediul centrelor de informare, a ghişeelor. De asemenea, cetăţenii au dreptul de a-şi exprima opinia prin intermediul anchetelor calitative, a interviurilor, etc.

C. Comunicarea ca instrument al politicilor publice - are ca obiectiv modelarea conduitei cetăţeneşti într-una onorabilă, dar, se ocupa şi de prevenirea comportamentelor neadecvate.

Acest tip de comunicare are loc prin intermediul centrelor şi a campaniilor de informare, cât şi a mediei.

D. Comunicarea internă - se poate realiza prin multe mijloace, câteva dintre ele fiind auditul, şedinţele de lucru sau conferinţele, documentele organizaţiei.

E. Comunicarea cu privire la serviciile oferite cetăţenilor - are loc prin intermediul jurnalelor, televiziunii şi a radioului, internet.

Concluzie:

Comunicarea in administratie publica este un proces dificil, deoarece unul din obiectivele principale ale acesteea consta in lamurirea cat mai precisa si in pastrarea unei imagini cat mai pozitive fata de o comunitate voluminoasa, a carei principala caracteristica este chiar varietatea. Asa cum mentioneaza art. 2 din legea 52/2003, unul din principiile cele mai importante ale comunicarii publice este informarea in prealabil, „informarea in prealabil, din oficiu, a persoanelor asupra problemelor de interes public care urmeaza sa fie dezbatute de autoritatile administratiei publice centrale si locale, precum si asupra proiectelor de acte normative; „, se remarca deci accentul deosebit pus pe cetatean, pe interesul general, acestea doua fiind pilonii principali ai dificultatii procesului de comunicare.

Am ajuns la concluzia asta gandindu-ma la stagiul de practica, unde am asistat la mai multe sedinte la tribunal. In multiple cazuri a fost o problema cu documentele necesare, deoarece instanta nu a explicat pe intelesul paratului de ce acte este nevoie la dosar, ori persoanei in calitate pasiva ii era comunicat ca pentru a obtine o copie a propriului dosar, acesta trebuie sa se duca la arhiva, ci nu la sediul directiei generale care se ocupa de domeniu.