David le Breton - Despre Tacere. Recenzie

O carte in care tacerea este lucrul din care provine orice cuvant. Marimea si singuratatea tacerii se regaseste in jurul fiecarei scrieri, orice vorba, avand sansa sa navigheze pe o mare fara sfarsit. Sa scrii despre tacere, de fapt inseamna sa te lasi cuprins de ea, acest lucru a facut si David Le Breton, s-a lasat cuprins d e tacere, atentia lui fiind indreptata catre freamatul lumii fara a contesta ambitiile neintemeiate ale acesteia.

Pornind de la ideea ca nu ne putem reprezenta o lume care sa nu fie numai a cuvantului, in schimb ne putem reprezenta o lume care sa fie numai a tacerii, autorul dezbate problematica dorintei intense catre tacere, in contextul in care tacerea este uneori tentatia de a se opune comunicarii abundente din epoca modernitatii, indiferenta fata de mesaj, un purificator al tacerii pana cand valoarea cuvantului va fi pe deplin restaurata. Lumea, se dovedeste a fi tot mai greu de inteles. Cuvantul, pe care multitudinea mijloacelor de comunicare pretinde ca-l elibereaza, devine neinsemnata din cauza abundentei de limbaj in care se pierde. Ramane in final melancolia celui care comunica, mereu fortat sa reia un mesaj fara efect, in speranta ca urmatorul pe care-l va transmite va avea in cele din urma rezonanta.

Despre tacere se constituie intr-o tentativa de abordare logica a tacerii. Varietatea contextelor in care tacerea poate fi situata il va mira pe cititor, chiar si atunci cand este vorba de societatile occidentale: tacerea in relatiile dintre indivizi, in cadrul unor confesiuni sau in politica ori in apropierea mortii sunt rand pe rand analizate, autorul degajand de fiecare data specificul unor situatii - de fiecare data altele, caci miza este intotdeauna diferita. Asociata uneori cu plictisul si monotonia, cu pierderea sensului existentei ori cu opresiunea, tacerea devine in alte cazuri modalitatea de a exprima un prea-plin existential, ori de a semnala o cunoastere ce nu se lasa transpusa in cuvinte. Antropologul nu poate situa valoric aceste sensuri, datoria lui fiind aceea de a descrie atitudini si de a degaja constante pentru a permite intelegerea corecta a unor fenomene. Cititorul este cel caruia ii revine sarcina de a utiliza analizele cuprinse in aceasta carte si de a da propriile sale interpretari, gasind raspunsuri la intrebari care-l framanta, ori pur si simplu avand ocazia de a se intelege mai bine pe sine.

Sub imperativul de a comunica, ceea ce inseamna punerea sub acuzare a tacerii, precum si extirparea oricarei interioritati, nu se lasa timp pentru reflectie, caci datoria de a cuvanta iese invingatoare. In timp ce gandirea cere un anumit grad de rabdare, timp pentru deliberare, comunicarea transforma individul in interfata sau il deposedeaza de atributele care nu raspund neconditionat exigentelor ei. Ceea ce duce evident la ideea ca ideologia comunicarii asimileaza tacerea cu vidul, cu un abis in sanul discursului, neintelegand ca uneori cuvantul este lacuna tacerii. Mai mult decat zgomotul, tacerea este pentru omul care comunica dusmanul declarat, taramul sau de misiune. Ea implica intr-adevar o interioritate, o meditatie, o distanta luata in acelasi timp cu turbulenta lucrurilor, o ontologie care nu are vreme sa-si faca aparitia daca nu-i dai atentia cuvenita.