Uniunea Europeană - scurt istoric

Introducere

Uniunea Europeană (UE) şi-a început existenţa la 1 noiembrie 1993, fiind noua denumire a Comunităţii Economice Europene (CEE), înfiinţată în 1957.

Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche şi a fost exprimată prin diverse idei. În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua în care toate naţiunile continentului se vor uni într-o societate supremă şi vor forma o frăţie a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identităţii lor.

După cel de-al doilea război mondial o mare parte a economiei europene era distrusă. Chiar şi în această situaţie ideile despre unitatea europeană au fost reluate. În 1946, Primul ministru de atunci al Marii Britanii, Winston Churchill a vorbit într-un discurs ţinut la Zurich, în Elveţia, despre necesitatea creării „statelor Unite ale Europei”.

În 1947 a fost lansat „Planul Marshall”, în scopul reconstrucţiei europene. Statele Unite ale Americii au oferit ajutorul lor pentru reconstrucţie tuturor ţărilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat, doar de ţările care urmau să constituie Europa Occidentală.

La sfârşitul deceniului ’40 a început să se contureze o nouă diviziune a Europei după criteriul politico-ideologic şi sistemul economico social, respectiv Europa Occidentală şi Europa de Est. Contradicţiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor două blocuri militare –NATO (1949) şi Tratatul de la Varşovia (1955). A urmat o perioadă care a intrat în istorie sub denumirea de „război rece”, încheiată abia la începutul deceniului ’90. Cele două părţi ale Europei divizate – Vestul şi Estul – au urmat şi în domeniul economic cursuri diferite.

Necesitatea aderării României la Uniunea Europeană

La 1 februarie 1995 a intrat în vigoare Acordul European ce instituia o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre pe de altă parte. Prevederile acestui acord stipulează faptul că România a devenit membru asociat şi sunt puse bazele pentru viitoarea aderare, recunoscându-se că obiectivul final urmărit de ţara noastră este de a deveni membru cu drepturi depline a U.E. şi că asocierea are ca scop să ajute România să realizeze acest deziderat.

România a avut contacte şi înţelegeri cu U.E. încă din deceniile sase şi şapte, când au fost încheiate acorduri comerciale şi tehnice şi acorduri prin care beneficia de preferinţe vamale comunitare. De abia în anul 1990 a fost semnat Acordul comerţ, cooperare comercială şi economică între România şi U.E., iar din 1991 România a devenit beneficiară a asistenţei financiare acordată prin Programul PHARE.

Negocierile privind asocierea României la U.E. au început în anul 1992 şi s-au finalizat în acelaşi an prin parafarea Acordului de la Bruxelles. Parlamentul României a ratificat Acordul European de asociere la U.E. în 1993.

Asocierea României la U.E. înseamnă pe plan economic crearea unei zone de liber schimb, cooperarea economică şi financiară, în sprijinul restructurării economiei romaneşti, iar în plan politic crearea unui cadru instituţional pentru realizarea unui dialog politic permanent între părţi. În cadrul acordului sunt precizate o serie de principii care au în vedere:

- stabilirea unei perioade de tranziţie de maximum 10 ani, împărţită în două etape, trecerea la cea de a doua făcându-se în urma examinării Consiliului de asociere a aplicării pană în acel moment a prevederilor Acordului;

- asimetria în acordarea de către parţi a concesiilor concretizate prin faptul că, în timp ce Uniunea îşi va realiza angajamentul în prima etapă, România şi-l va pune în aplicare în a doua ;