Extinderea NATO la Marea Neagră

Introducere

• Extinderea NATO

NATO este deschis către primirea de noi membri, în conformitate cu politica „uşilor deschise”. Potrivit acestei politici, orice stat european care poate contribui la promovarea obiectivelor Alianţei expuse în Tratatul de la Washington şi la întărirea securităţii în spaţiul euro-atlantic, poate fi invitat să devină membru al NATO. Potrivit deciziei summit-ului de la Riga, la următorul summit, preconizat pentru 2008, aliaţii ar putea invita să adere la Alianţă acele state candidate care îndeplinesc criteriile de aderare.

România, membru al Alianţei din 2004, când a avut loc cea mai recentă rundă de extindere, susţine activ această politică. De asemenea, România sprijină eforturile statelor candidate de pregătire pentru aderare, atât prin canalele bilaterale, cât şi prin intermediul mecanismelor NATO.

Principalul instrument pentru pregătirea pentru aderare este Planul de acţiune în vederea obţinerii calităţii de membru al NATO (Membership Action Plan-MAP), prin intermediul căruia NATO furnizează asistenţă în pregătirea pentru aderare. Procesul MAP constă în planuri de acţiuni convenite anual de aliaţi cu statele candidate, în funcţie de nevoile specifice ale acestora, ale căror rezultate sunt evaluate, de asemenea, anual. Participarea la procesul MAP nu presupune automat aderarea la NATO, aceasta fiind condiţionată de îndeplinirea criteriilor de aderare. În prezent, la procesul MAP participă trei state, Albania, Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, care, prin aceasta, au statutul de candidate la NATO.

Un alt instrument, corespunzător unui stadiu premergător celui de candidat, este Dialogul intensificat. În prezent, Ucraina şi Georgia participă la Dialogul intensificat cu NATO.

I. Marea Neagră – un pivot geopolitic în dispută?

Situată în proximitatea Heartland-ului, al cărui control face obiectul unui joc politic diplomatic economico-militar extrem de complex, Marea Neagră a devenit, în special după 11 septembrie 2001 dar mai ales odată cu extinderea NATO din 2002 un spaţiu de complicată întrepătrundere a frontierelor geopolitice ş igeoeconomice şi un cadru de afirmare a noii comunităţi euro-atlantice.

De fapt, noua configuraţie a Mării Negre se anunţa încă din anii ’90 când s-au trasat primele proiecte ale pipe-line-urilor care vor transporta resursele energetice ale Estului-semiperiferie către zona euroatlantică calificată, sau, cu termenul lui Wallerstein, centrul sistemului mondial modern.

De ce, până în acest moment, Marea Neagră a fost ignorată? Fiind localizată geografic la intersecţia spaţiilor de securitate europene euro-asiatice şi ale Orientului Mijlociu, Marea Neagră nu a fost considerată a fi centrul nici uneia din ele. În acest sens explicaţia occidentală este clară: „Când a venit rândul Europei, prioritatea noastră au reprezentat-o ţările care se întindeau de la statele baltice până la cele din Balcanii Orientali. Când a fost vorba de fosta Uniune Sovietică ne-am concentrat atenţia asupra realizării unei noi relaţii de cooperare cu Moscova. Şi pe lângă conflictul israeliano-palestinian, interesele şi atenţia din politica noastră pentru Orientul Mijlociu erau limitate de regulă la graniţa de sud a Turciei”.

La aceste argumente se adaugă faptul că, pe de o parte, conflictul din fosta Iugoslavie a direcţionat în bună măsură atenţia spre acest spaţiu iar conflictele îngheţate (Transnistria, Albania, Osetia de Sud, Karabah) şi situaţia reziduală lăsată prin destrămarea Uniunii Sovietice au fost ignorate. Socotită şi de către occidentali drept o zonă de „străinătate apropiată” a Moscovei, în care aceasta din urmă are interese speciale, Marea Neagră a captat foarte puţin atenţia Occidentului.

Totuşi, astăzi, regiunea Mării Negre se află în epicentrul eforturilor occidentale de a-şi proiecta interesele spre Caucaz şi Orientul Mijlociu. Pe măsură ce NATO îşi extinde atribuţiile şi se pregăteşte pentru o implicare pe termen lung în Afganistan, luând în considerare şi asumarea unor responsabilităţi suplimentare în Irak, regiunea Mării Negre începe să fie privită într-o altă lumină. Punctul de plecare al abordării occidentale de azi în Marea Neagră a fost 11 septembrie 2001 moment care a condus la o modificare a opticii statelor occidentale faţă de întreaga regiune. Necesitatea creării unei „springboard” pentru combaterea terorismului islamic este întărită de o serie de factori structurali prezenţi în regiunea Mării Negre cum sunt: state neconsolidate, slabă capacitate administrativă, sărăcie şi disparităţi economice, corupţie şi crimă organizată. Totodată, lărgirea NATO (2002) şi UE (2007) până la graniţele Mării Negre şi mai ales aspiraţiile globale ale acestor organizaţii determină ieşirea Mării Negre din „conul de umbră” al periferiei Europei şi afirmarea unei noi realităţi geopolitice, de interfaţă cu alte zone, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.

Deşi limbajul politic actual, în special cel occidental, este impregnat de expresii precum „noua importanţă strategică a Mării Negre” este clar că problemele cu care se confruntă regiunea sunt preponderent unele pre-11 septembrie 2001.

Astfel, deşi, pe de-o parte, se clamează necesitatea realizării unui model de securitate cooperativă cu geometrie variabilă prin utilizarea/completarea reciprocă a unor formule regionale cum sunt ONU, OSCE, UE, NATO/Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC)/Parteneriatul pentru Pace (PpP), Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI), GUUAM, şi Organizaţia Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN), pe de altă parte principala dilemă a strategiilor occidentale se reduce la armonizarea intereselor strategice ale Rusiei, mai puţin cele ale Ucrainei, intrată în urma „revoluţiei orange” în sfera de influenţă americană, cu cele ale statelor NATO prezente la Marea Neagră; astfel, după lărgirea organizaţiei nord-atlantice spre est, Occidentul este, încă o dată, confruntat cu faptul că o extindere suplimentară a propriei sfere (autopercepută de stabilitate) la Marea Neagră „poate fi recepţionată de mulţi ruşi ca fiind ostilă”.

De fapt această teamă difuză nu este fără un substrat real; după reculul Rusiei în anii ’90 din Europa Centrală şi de Est, macrostrategia occidentală multifazată a ajuns la Marea Neagră. Dilema abordării Mării Negre precum şi faptul că această etapă face parte dintr-un plan mai vast, o panidee creionată cu mult timp înainte, nu mai este un secret. Acest fapt este detaliat chiar de occidentali după cum urmează:

„Pe această cale se poate pune temelia pentru finalizarea celei de-a treia faze a unei Europe lărgite. Prima fază a inclus ancorarea Poloniei şi a ţărilor de la Vişegrad. Cea de-a doua fază a mărit viziunea noastră a unei Europe lărgite prin includerea noilor democraţii de la zona Baltică până la Marea Neagră. Astăzi ne confruntăm cu provocarea de extindere a strategiei cu scopul de a cuprinde o Europă întinsă de la Belarus în Nord către limita estică a regiunii Mării Negre la sud. Finalizarea acestei viziuni pentru o Europă unitară şi liberă ar putea fi un avans considerabil pentru cauza democraţiei, integrării şi securităţii în regiunea euroatlantică. Ar reprezenta şi o poziţie mai bună a Statelor Unite şi Europei în abordarea provocărilor dinOrientul Mijlociu lărgit. Întrebarea cheie nu este dacă acest lucru este dezirabil ci dacă este realizabil”.

Această viziune geopolitică este însă împărtăşită şi de către noii parteneri zonali ai Occidentului cum este Georgia; această ţară a devenit una din „mărcile” occidentale la Marea Neagră care are misiunea de a asigura, în primul rând, securitatea conductelor petroliere de pe ruta Baku-Tbilkisi-Ceyhan; indiferent de temele predilecte ale noii propagande dezvoltate de statele occidentale, (identitatea de valori, extinderea arealului democraţiei, redescoperirea unor teritorii de cultură europeană) este foarte clar faptul că principala raţiune de a fi (în accepţiunea termenului american de „nation buliding”) a unor ţări precum Azerbaidjan sau Georgia este aceea de a asigura un acces sigur al Occidentului la petrolul caspic. Celelalte dimensiuni, noile ideologii create în laboratoare occidentale şi asumate de autorităţile acestor „emerging states”, reprezintă suportul ideologic prin care noile elite justifică existenţa statelor pe care le conduc şi care intră în conflict cu viziunea neo-imperială rusă.

Astăzi, harta politică a zonei Mării Negre este influenţată de o fostă superputere, Rusia, şi două puteri regionale Ucraina şi Turcia. Ca succesoare a URSS, Rusia este în continuare un factor major în regiunea Mării Negre. După o foarte lungă perioadă de timp când Moscova era cel mai important actor în Marea Neagră, aceasta caută să-şi menţină rolul de pivot pe care l-a jucat odată în construirea şi menţinerea „arhitecturii Războiului Rece al ţărmurilor”.