Cartea cuprinde cinci parti in care este prezentata evolutia deviantei ca fenomen sociologic.
Partea intai se numeste "CRIMA SI DEVIANTA" si descrie mai multe fenomene precum normalul si patologicul,anomia,infractiunile,morala si crima.Sunt relatate mai multe teorii avand ca scop prezentarea evolutiei fenomenelor mai sus amintite.
O perspectiva rationalista asupra crimei se contureaza la sfarsitul secolului al XVIII lea,iar paternitatea acesteia este atribuita juristului italian Cesario Beccaria.Dreptul penal conceput de Beccaria este un produs al iluminismului:el se bazeaza implicit pe ideea ca progresul civilizatiei depinde de dezvoltarea cunoasterii si de raspandirea acesteia.Trei principii rationale formulate de acesta stau si astazi la baza dreptului penal modern.Primul este certitudinea pedepsei,al doilea principiu este cel al proportionalitatii pedepsei,iar cel de-al treilea este originea legislativa a regimului de penalitate.
Se contureaza doua tendinte contrare:prima considera obisnuintele criminale ca efect direct al conditiilor de viata in care se afla plasate unele grupuri de populatie,iar cea de-a doua pune in evidenta o natura criminala si explica delicventa prin cauze individuale:genetice,defecte de personalitate.
In general,se admite ca formele contemporane ale criminalitatii sunt rezultatul industrializarii si al urbanizarii care au insotit aparitia si dezvoltarea statelor moderne.Ideea prioritatii contextului social in cresterea delicventei a aparut mai intai in Franta in lucrarea Compte general de l'administration de la Justice (1827).Datele oferite de aceasta lucrare au fost preluate de astronomul si statisticianul belgian Adolphe Quetelet,inventatorul notiunii de om mediu.
Acesta considera ca importanta determinarilor sociale conduce la cresterea rolului legislatorului in corectarea inclinatiilor nefaste si condamnabile ale unor cetateni.Dar statistica morala nu precizeaza cauzele care conduc la criminalitate.Legat de caracterul stiintific al statisticii morale Maurice Halbwachs (1912)a spus esentialul intr-un eseu scurt critic pe care l-a consacrat lucrarii lui Quetelet.
Cea mai celebra dintre teoriile antropologiei criminale a fost expusa in 1876 de catre un profesor de psihiatrie italian Cesare Lombroso.El initiaza si conduce o observare amanuntita a unui grup de detinuti si trage concluzia ca delicventul ar fi o specie a fiintei umane,usor de recunoscut dupa anumite atribute fizice,transmise ereditar.Teza "criminalului innascut"pe care Lombroso o sustine in Omul criminal(1895) opune fortele determinismului biologic:raufacatorul mosteneste trasaturi care fac din el un individ ramas aproape in salbaticie,atunci cand nu este atins de degenerescenta psihica.
Lombroso afirma ca delicventa este domeniul exclusiv al criminalilor innascuti,stabilind in final dupa cercetari amanuntite ca din totalul celor care comit delicte numai 35-40% apartin acestei categorii.Ceilalti fiind incadrati dupa caracterul relativ innascut al inclinatiilor criminale,in trei categorii:criminoloizii,criminalii de ocazie si criminalii din pasiune.
In schimb teoria scolii italiene de criminologie nu reflecta aceasta clasificare,ea rezumandu-se la a descoperi motivatiile crimei recurgand la datele stiintifice disponibile,fie ele anatomice,geografice,demografice,climaterice,sociale sau economice.Proiectul scolii italiene serveste unei ambitii:sa modifice conceptia clasica asupra dreptului penal si sa regandeasca raportul dintre crima si pedeapsa.
Scurta evocare a teoriilor lui Beccaria,Quetelet si Lombroso nu pretinde sa traseze originile criminologiei.Ea ilustreaza faptul ca delicventa este un fenomen a carui intelegere necesita luarea in considerare a trei elemente:individual care incalca legea,actul care constituie aceasta infractiune si circumstantele care conduc la comiterea ei.
Cei trei si-au pus intrebarea:crima este un fenomen anormal?Emil Durkheim incearca sa dea raspunsul la aceasta intrebare.El constata permanenta crimei in toate activitatile umane considerand ca,crima este normala fiindca o societate in care ar lipsi este cu totul imposibila.Asadar acesta se opune tezelor criminologilor italieni.Ceea ce-l preocupa pe Durkheim este functia crimei el descoperind principiul acestei functii intr-un fenomen comun:definirea sociala a deviantei si reprimarea ei.
Durkheim incearca sa distinga normalul de patologic pentru a izola aceste fenomene intrucat cel de-al doilea fenomen constituie o deviere de la ordinea obisnuita a lucrurilor,iar simptomul aparitiei unei astfel de stari este anomia.Pentru el un fapt social normal se remarca prin generalitatea si constanta sa.Pentru acesta orice conduita normala devine anomica de indata ce se observa o crestere sau o diminuare anormala a incidentei sale medii.de aceea el considera ca crima poate prezenta forme anomice,de exemplu in vreme de razboi,de foamete sau asediu.Astfel normalul si patologicul sunt doua fete ale un complex functional care explica procesul schimbarii sociale.In final Durkheim afirma ca:"Nu poate exista o societate in care indivizii sa nu se abata mai mult sau mai putin de la tipul colectiv".
Max Weber,sociolog german contemporan cu Durkheim,nu priveste existenta societatii dintr-o perspectiva atat de clar functionalista.Pentru el principiul care guverneaza constituirea gruparilor umane este:un numar restrans de indivizi ocupa o pozitie de conducere,deci de dominatie.
In masura in care ambele teorii considera ca formele de comportamente ilegale sau ilegitime fac parte din viata sociala normala,criminalitatea este conceputa ca un epifenomen.
Pentru criminologia moderna,cauzele delicventei nu trebuie cautate in insusirile intelectuale sau morale ale persoanei,ci in factorii sociali care determina adoptarea
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
