Naturalul în drept

În lucrarea „Comunitate și societate”, al cărei autor este sociologul german Ferdinand Tonnies, se încearcă o îmbinare a romantismului și a raționalismului într-o sinteză în care prezentarea dreptului, a economiei și a normelor societății moderne se îmbină cu abordări de factură romantică, cu privire la fundamentele biologice ale comunității.

Tratatul pleacă de la principiul că societatea poate fi concepută ca având o viață superioară celei a indivizilor care o compun și că această viață poate fi percepută ca un ansamblu ce are un finalism propriu.

Lucrarea este strucuturată în trei cărți, care corespund a trei demersuri distincte.

Cea de-a treia carte analizează structurile comunității și societății ca fiind legate de normele juridice universale: Tonnies încearcă să restabilească prestigiul dreptului natural, căzut în desuetudine, explicând legitimările teoretice ale conceptului de „colectivitate”, adică ale puterii politice și al societății moderne, obiect al dreptului natural la Hobbes și Locke. El era de părere că dreptul natural liber, specific societății burgheze, trebuie să fie înlocuit cu un drept comunitar.

Nu numai Tonnies, ci și sociologii Sir Henry Sumner Maine și Max Weber au elaborat o distincție primară între societate și comunitate.

Se poate susține în mod rezonabil, dacă sunt suficient definite în general, că unele funcții ale dreptului nu depind de calificarea unui grup ca fiind o comunitate sau o societate, ci sunt comune ambelor forme de asociere umană. Astfel, atunci cînd un grup recurge la drept ca instrument social, funcția dreptului este aceea de a furniza reguli de conduită raționale a căror aplicabilitate, în cazul unui conflict, poate fi tranșată în mod valabil de autoritatea competentă și care, la nevoie, pot fi aplicate automat împotriva celui care încalcă legea. Oricum, distincția dintre societate și comunitate face posibilă, cu mai multă acuratețe decît se obișnuia pînă acum, determinarea funcțiilor specifice - și foarte variate - îndeplinite de drept în cadrul acestor grupuri.

NATURALUL ÎN DREPT

Germenii dreptului natural au apărut în antichitate, iar ca teorie cu pondere și o influență majoră ea s-a manifestat în gîndirea filosofică și politico-juridică din evul mediu. Întemeietorul școlii dreptului natural este considerat filosoful grec Socrate (469- 399 î.e.n.). În viziunea lui Socrate, unitatea conceptuală și rațională a omului presupune cunoașterea adevărului. Singura sursă a cunoștințelor necesar egale pentru toți este rațiunea umană. În simțurile omului predomină varietatea, arbitrul individual, nestabilitatea, întâmplarea. Aceste idei directoare au o valabilitate nu numai pentru cunoașterea în genere, ci și pentru cunoașterea juridică, deoarece deasupra lucrurilor particulare se află universalitatea. Deasupra lumii empirice stă unitatea lumii inteligibile. Echitatea, după Socrate, reprezintă expresia cunoașterii umane. Mai târziu, aceste idei vor fi preluate și dezvoltate de discipolii săi, precum și de alți cugetători de seamă.

Justiția, fiind criteriu de manifestare a legalității, este identică. Ceea ce este just, este și legal, acest raport existent fiind caracteristic atît legilor scrise, cît și celor nescrise, de natură divină.

Printr-o astfel de manifestare de respect, Socrate își afirmă credința sa într-o justiție superioară, pentru valabilitatea căreia nu este nevoie de o sancțiune pozitivă. Pentru a nu încălca această justiție cetățeanul trebuie să se supună chiar și legilor rele, ca să nu-1 încurajeze pe cetățeanul rău să le violeze pe cele bune.

Un alt reprezentant al școlii dreptului natural este discipolul lui Socrate, Platon (427-347 î.e.n.). Lucrările sale de prestigiu care tratează problemele dreptului sunt “Republica” și “Legile”. La baza operelor sale este pusă ideea, ca temelie a esenței lucrurilor și cauză a tuturor fenomenelor ce se produc în lume.

Temeliile oricărei societăți, în accepția lui Platon, le formează trebuințele omenești care, după natura lor, sunt materiale, intelectuale și morale. Aceste trebuințe îi îndeamnă pe oameni să se adune laolaltă din neputința în care se află fiecare individ, de a le împăca și pentru ajutorul ei poate cere și da semenilor săi în scopul acesta.

Adevăratul stat trebuie să asigure traiul în comun al tuturor cetățenilor și să posede toate virtuțile, adică înțelepciunea, curajul, cumpătarea și dreptatea. Pentru a fi mai sigur în posibilitatea edificării unei cetăți ideale, Platon a schițat cu grijă o paralelă între stat și individ. Orice individ posedă trei facultăți: rațiunea care domină, curajul care acționează și sentimentul care se supune. Tot așa și în stat se disting trei clase: a înțelepților (destinată să domine); a luptătorilor (care trebuie să apere organismul social); a meșteșugarilor și agricultorilor (care trebuie să-i întrețină).

Pacea socială, după cum se subliniază în “Republica” lui Platon, se asigură numai sub dominația severă a dreptului, care întruchipează în sine înțelepciunea umană. Dreptul există sub formă scrisă și nescrisă. Acesta din urmă reprezintă ansamblul normelor eterne și imuabile.

Cel care a conturat teoria dreptului natural a fost Aristotel (384-322 î.e.n.). Problema dreptului și statului a fost tratată de el în lucrările “Politica” și “Etica”.