Deficiența de Auz

Deficienţa de auz

Deficienţele de auz fac obiectul de studiu al surdopsihopedagogiei, ştiinţa interdisciplinară care studiază particularităţile dezvoltării psihofizice a persoanelor cu disfuncţii auditive, cauzele şi consecinţele pierderii auzului, mijloacele de recuperare, compensare şi educare pentru integrarea socială.

Este necesară depistarea precoce a tulburărilor auditive, de aceasta depinzând evoluţia ulterioară a copilului, dat fiind pericolul instalării mutităţii.

Surdopsihopedagogia, ca ştiinţă independentă, studiază particularităţile dezvoltării psiho- fizice ale copiilor cu disfuncţie auditivă (surzi, hipoacuzici, asurziţi) şi mijloacele adecvate compensatorii, instructiv- educative şi recuperatorii în vederea formării personalităţii şi încadrării lor depline în climatul socio- profesional.

Sarcinile principale ale surdopsihopedagogiei sunt:

1. Studiază cauzele surdităţii şi particularităţile dezvoltării psihice ale copiilor cu deficienţe de auz.

2. Dezvăluie structura, tipul şi gradul surzeniei în vederea intervenţiei medicale (timpanoplastie), tehnice (protezare) şi compensator- auditive.

3. Elaborează principiile încadrării în sistemul şcolar special şi general, determinând şi căile şi formele de includere a deficientului auditiv în societate şi în activitatea productivă bazată pe tehnica modernă.

4. Studiază particularităţile vieţii şi activităţii copilului handicapat de auz în familie, în mediul social şi evidenţiază importanţa factorilor sociali şi educativi în formarea personalităţii lui, cât mai deplin posibil.

Surdopsihopedagogia este o ştiinţă interdisciplinară deoarece în activitatea de recuperare biologică şi socială a copilului deficient de auz utilizează date şi rezultate ale cercetării din domeniul pedagogiei, psihologiei, psiholingvisticii, medicinei, fiziologiei, acusticii, electronicii etc.

Surdopsihopedagogia are ca părţi componente surdopedagogia, cu ramurile sale (istoria surdopedagogiei, surdodidactica, surdometodicile, surdopedagogia şcolară şi preşcolară), surdopsihologia cu ramurile sale (istoria surdopsihologiei, surdopsihologia experimentală, surdopsihologia şcolară, surdopsihologia generală şi a muncii), surdotehnica şi surdosociologia.

Surdopedagogia studiază şi stabileşte: cauzele şi consecinţele imediate şi îndepărtate ale pierderii auzului, principiile şi metodele generale şi speciale de demutizare în raport cu specificul dezvoltării psihofizice a copilului cu disfuncţie auditivă, metodologia recepţiei vorbirii prin labiolectură, a emiterii şi corectării vorbirii, cu şi fără ajutorul aparaturii electro- acustice.

Surdopsihologia studiază particularităţile şi specificul structurării şi dezvoltării proceselor psihice ale copilului surd, iar surdotehnica îşi propune găsirea mijloacelor adecvate de protezare a auzului rezidual.

Părţile componente ale defectologiei sunt: 1. Surdologia, 2. Tiflologia, 3. Ogligofrenia, 4. Handicapul motor, 5. Logopedia şi 6. Psihopedagogia tulburărilor de comportament.

1. Frecvenţa surzilor în societate diferă în timp şi de la o zonă socio- geografică la alta în raport cu apariţia şi amploarea unor factori perturbatori: eredo- familiali, encefalopatii, tratament medical inadecvat, epidemii, conflagraţii sociale, traumatisme determinate de accidente, alcoolism, iradieri, malnutriţie etc.

2. Avantajul noţional care se utilizează atât în ştiinţă cât şi în limbajul obişnuit pentru a denumi persoanele cu tulburări de auz este foarte larg şi diferit. De exemplu: surdo- mut, surdo- vorbitor, surd, deficient de auz, disfuncţional auditiv, hipoacuzic, handicapat de auz, asurzit.

3. În literatura de specialitate, în defectologie, sunt utilizate mai multe noţiuni care desemnează atât demersul educativ cât şi acţiunea complexă a demutizării. De exemplu: compensare, recuperare, reeducare, reabilitare, corectare etc.

a) Compensarea este un proces adaptativ care se realizează mai mult sau mai puţin conştient şi care tinde să restabilească echilibrul dereglat al unui sistem complex, aşa cum este organismul uman. Echilibrul se dereglează la suprasolicitarea mediului (natural sau social). La surzi, compensarea se poate realiza pe cale organică, funcţională sau mixtă.

b) Recuperarea presupune utilizarea (totală sau parţială) a ceva care altfel s- ar pierde. La surzi se pune problema recuperării, în perioada optimă, a resturilor auditive şi a învăţării comunicării verbale.

Recuperarea poate fi biologică (prin operaţii de timpanoplastie, protezare, medicamentaţie etc) şi socială (pregătirea pentru integrarea socio- profesională).

c) Reeducarea- termenul are o sferă foarte largă şi se referă la reeducerea tulburărilor de comportament, psihice, motrice, a limbajului (în cazul afaziei). La surzi se pune problema reeducării auditive (exersarea reziduurilor) pe cale naturală sau tehnică.

d) Reabilitarea este procesul complex de redobândire a unui statut normal.