Biserica ortodoxă română și angajamentul politic

Biserica Ortodoxa Romana si angajamentul politic

Biserica a avut un rol important de-a lungul intregii perioade de formare a natiunii si identitatii romanesti, nefiind cantonata la o perioada istorica bine delimitata. A studia istoria Bisericii Ortodoxe Romane este echivalentul studiului evenimentelor celor mai importante din istoria moderna a tarii. Statutul de “Biserica autocefala”, atat de greu dobandit in 1885 dupa aspre dispute cu Patriarhia ecumenica, chestiunea Concordat-ului convenit cu Vaticanul in 1927, dorinta ortodoxiei romanesti de a-si lua “revansa geopolitica”asupra celei rusesti dupa pierderea rolului de lider urmare a revolitiei bolsevice, dar si controversele asupra legii cultelor religioase din 1935 constituie tot atatea aspecte care trebuie mentionate in acest context particular.

‘In viata popoarelor ortodoxe, statul joaca un rol religios deosebit. Pe cand Biserica Romano-Catolica desfide si combate statul, caci ea nu l-a conceput decat aservit, subordonat, Biserica Ortodoxa s-a organizat in cadrul dat si recunoscut al statului… Biserica Ortodoxa ajuta statul si este ajutata de el, dar si primeste. Ea s-a integrat in viata de stat, si-a insusit idealurile poporului, a impartit cu el bune si rele’- iata cum incepe conferinta dedicata ‘misiunii crestine a statului’, prezentata de teologul Th.M. Popescu in martie 1934 in sala Dalles din Bucuresti.

Ecleziologia contemporana, dar si numerosi istorici ai Bisericii Ortodoxe, au incercat sa evidentieze si sa explice comportamentul politic al Bisericii utilizand uneori pana la refuz notiunea de traditie ortodoxa sau bizantina, specifica acestui domeniu. ‘Traditia ortodoxa’ ar implica pentru ansamblul Bisericilor ortodoxe un echilibru intre principalele dimensiuni ale statului, cea spirituala si cea temporala, incepand cu ‘varsta de aur’ bizantina pana in epoca moderna. Pe de o parte, alianta dintre cele doua institutii ar fi permis statului supunerea Bisericii vointei sale de dominatie si de modelare a societatii, iar pe de alta parte, ar fi contribuit la adancirea diferentei politice si culturale dintre Orient si Occident. Ne apropiem astfel de celebrul concept de sinfonie bizantina :

‘Ceea ce a contribuit la adancirea rupturii dintre Europa moderna si lumea ortodoxa a afost conceptia diferita in Orient si Occident a raporturilor dintre autoritatea religioasa si autoritatea politica (...). In Occident, dualitatea puterilor a alimentat o tensiune care, putin cate putin, a dus la separarea sferei politice de cea religioasa. In schimb, Imperiul Roman din Rasarit a supravietuit mai mult de o mie de ani dupa prabusirea celui avand capitala la Roma. Reversul medaliei este ca Biserica Ortodoxa nu are autonomie, fiind supusa puterii politice.’

Acest model de gandire, ilustrat prin citatul de mai sus, este aplicabil ortodoxiei numai pana la un anumit punct. Dinamica raporturilor Biserica – stat nu urmeaza un algoritm invariabil, ce se adapteaza in functie de perioadele istorice, regiune geografica sau pur si simplu de o maniera pragmatica, in functie de interesele proprii ale fiecarei Biserici nationale intr-un anumit moment istoric bine precizat. Spre exemplu, in anii ’30, nu se acorda o atentie prea mare descriptarii, intelegerii si dezbaterii publice a raportului Biserica – stat, ci aceasta era acceptata ca atare de toti actorii implicati. Actiunea politica era perceputa ca fiind in principal o alegere individuala a fiecarui membru al Bisericii, dar nu erau excluse nici ‘exceptiile’ de la regula bunei intelegeri intre cele doua parti. ‘Buna intelegere’ ar fi trebuit sa modeleze si initiativa individuala in politica.

In centrul interpretarii ortodoxe contemporane a raportului stat – Biserica se regaseste o versiune ‘reciclata’ a faimosului concept de sinfonie bizantina, fondat pe un echilibru ideal si armonia existenta intre cele doua parti. Serghei Bulgakov avanseaza ideea ca Biserica ar fi contribuit de-a lungul existentei sale istorice la transformarea institutiilor statului prin intermediul ‘energiilor sale interioare’. Seducatoare ca modalitate de interpretare, aceasta reprezentare nu rezista insa la proba timpului : pe termen lung, statul a manifestat tendinta de a ‘supune’ Biserica Ortodoxa propriei vointe politice. Echilibrul instabil al acestei formule de coabitare a implicat de nenumarate ori grave amenintari la adresa libertatii interioare de decizie a Bisericii, dar si a structurilor sale ierarhice.

Teologia politica

Teologia ortodoxa afirma ca, daca statul si suveranul sau probeaza prin fapte ca sunt ‘buni crestini’, Biserica poate sa se ‘apropie’ de stat si sa reverse asupra acestuia binecuvantarea sa. Ea il poate ‘iubi pe cel numit suveran, nu numai ca sef al statului, ci si ca pe cineva ce poseda o charisma speciala, charisma de a stapani ; logodnic al Bisericii, ingloband in el imaginea lui Iisus insusi, beneficiind astfel de un loc important in ierarhia bisericeasca’, afirma Serghei Bulgakov. Altfel spus, Biserica percepe puterea temporal aca pe o reprezentare a vointei divine, alegerea suveranului inscriindu-se intr-o logica extramundana.

In ciuda unei logici seducatoare, aceasta viziune cvasiideala nu s-a dovedit functionala in viata politica reala. ‘Ambiguitatea recurenta’ continuta in principiul autonomiei ecleziastice permite in cele din urma ca statul sa domine Biserica, dupa cum afirma cercetatorul belgian Oliver Gillet:

‘Din punct de vedere ecleziologic, Biserica edifice o supunere fara conditii fata de stat. Supunerea si subordonarea atat de stat devine astfel un comandament divin. Drept urmare, statul poate interveni in treburile interne ale Bisericii, in masura in care acestea nu sunt in legatura cu “Biserica nevazuta”, sau in chestiuni strict religioase. In practica, aceasta poate legifera fara reserve in materie eclezeistica sau religioasa, deoarece chestiunile religioase oricum nu scapa competentelor sale , fiind indicibile.’

Preotul, daca avrut cu adevarat sa se implice in politica, a avut intreaga libertate de actiune individuala, indifferent de hotararile Sinodului, un organism care de-a lungul intregii perioade interbelice si-a propus in mai multe reprezie sa solutioneze aceasta veritabila problema a Bisericii Ortodoxe. Prea putini dintre preotii care au activat in politica aveau retineri de natura teologica sau etica fata de activitatea lors au tineau cont cu adevarat de opinia credinciosilor din parohie. De astfel, subiectul implicarii/ neimplicarii clerului in politica revine cu regularitate in presa si in dezbaterea publica, aceasta fiind o consecinta directa a ambiguitatii naturii raporturilor stabilite de-a lungul timpului intre Biserica si stat, dar si a importantei pe care o avea atunci ortodoxia in viata natiunii.

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA

FACULTATEA DE DREPT SI SOCIOLOGIE

SPECIALIZAREA SOCIOLOGIE