Verbul

Limba romana este un idiom neolatin care seamana cel mai mult cu italiana, apoi, in ordine descrescanda, cu sarda, spaniola, catalana, retoromana si portugheza, si cel mai putin cu franceza.

Sistemul morfo-sintactic este caracterizat pe de-o parte de o flexiune vizibil mai puternica decat in celelalte limbi romanice, pe de alta, de o mai mare libertate de organizare a enunturilor, caci ordinea cuvintelor este supusa la foarte putine restrictii.

Morfologia limbii romane mosteneste, in buna masura, realitatea limbii latine populare. Majoritatea partilor de vorbire, flexibile si inflexibile, sunt mostenite din limba latina: substantivul, cucele trei declinari; articolul; adjectivul cu gradele de comparatie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugari.

Formele verbului exprima simultan timpul si modul in care este conceputa actiunea, raportul dintre actiune, obiect si executantul ei (diateza), raportul dintre actiune si obiectele angajate in ea ( tranzitivitatea ), persoana (1, 2, 3) ca subiect al actiunii, numarul subiectelor (singular sau plural) si, cand este necesar, genul lor.

Caracterul actiunii ( momentana, durativa, repetata, inceputa etc), numit si aspect, este cuprins in intelesul fiecarui verb sau rezulta la nevoie din combinarea lui cu alte verbe sau cu alte cuvinte: incepe sa ploua, se si culcase ( = insistenta asupra incheierii actiunii) etc. El nu ia forme proprii, nefiind o trasatura morfologica, ci una lexicala.

In linii mari, dupa cum spune Ion Coteanu in cartea sa “Structura si evolutia limbii romane”,sistemul verbului romanesc se caracterizeaza prin:

1. Ca pacitatea verbului de atrece usor de la diateza activa la cea reflexiva, dandu-i-se acesteia valoare de diateza pasiva sau de impersonal, reciproc, obiectiv etc. ;

2. O gama relativ bogata de timpuri la indicativ (7) fata de una foarte restransa la conjunctiv, conditional,infinitiv (numai prezent si trecut ) si la imperativ ( prezent si viitor ) ; la participiu, gerunziu si supin timpul se confunda cu modul;

3. Opozitii nete intre tema prezentului si tema trecutului;

4. Grupuri de verbe bine diferentiate constituind clase de flexiune ( conjugari ), unele foarte productive;

5. Indicarea persoanei prin forma verbului, fara ajutorul pronumelui ca subiect, care apare numai cand este nevoie de precizari ( mai ales la persoana a III-a ) ;

6. Forme duble de viitor si de viitor anterior, cu implicatii asupra modului.

In prioada daco-romanica verbul a suferit doua mari serii de transformari:

1. A simplificat diatezele prin eliminarea formelor temporale simple de la pasiv si de la deponente si a inmultit numarul de verbe construite cu pronume reflexiv spre a exprima valori similare fostei diateze pasive. Ex: se abscondent = se ascunde, se ducit = se duce etc., atestate in inscriptii;

2. A accentuat distinctia savarsit ( perfectum ) / nesavarsit ( infectum ) prin mentinerea timpurilor care raspundeau mai bine acestei cerinte si prin organizarea de noi forme temporale, toate compuse.

Morfologia verbului din secolul al XVI-lea si pana la 1640-1650 este mai complicata, desi clasele de flexiune sunt aceleasi. Unele verbe au insa alta conjugare decat mai tarziu, de exemplu adevera, cu prezentul adevereaza, ferica pentru ferici etc. Exista pe de alta parte treceri intre conjugarea a II-a si a III-a, dar a II-a are inca un numar important de verbe.

La conjugarea I, categoria verbelor cu sufixul secundar -ez, iar la a IV-a a celor cu sufixul secundar –es, de mult stabilite in limba, functioneaza in modul asteptat, chiar daca si aici sufixul secundar apare la alte cuvinte la care nu se mai gaseste ulterior, cum se intampla, de exemplu, cu omorasc pentru omor la persoana I a singularului si a III-a a pluralului.

Imperfectul indicativului pastreaza forme etimologice, fara -m la persoana I singular, si fara –u la a III-a plural ( eu aduna...ei aduna). Perfectul simplu nu are de obicei pe -ra- la persoanele I si a II-a plural, zicandu-se bunaoara la persoana I plural: aciia shezum si plansem, iar la persoana a II-a plural se intalnesc si forme in –etu ca in aicea vinetu “aicivenirati”. Prezenta unor forme traditionala ca feciu, feace,(ei)facera alaturi de facui sunt proba clara ca acest timp trece printr-o etapa de modificari analogice. Mai-mult-ca-perfectul, de pe atunci destul de rar intrebuintat, nu avea pe -ra- la plural.