Titu Maiorescu

In cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea, de numele lui Titu Maiorescu se leaga o intreaga miscare culturala ce avea sa puna bazele Romaniei moderne, directia junimista, care a impus, prin reunirea analizei concrete si particulare cu principiile generale, o armonie intre intuitie si concept, aceasta fiind conditia kantiana fundamentala a progresului constiintei.

Prin cultura impresionanta si prin varietatea preocuparilor, prin temperamentul sau grav si imperturbabil, Maiorescu este mentorul incontestabil al intregii miscari de formare a constiintei estetice in spatiul culturii romane. Ironia, cea mai reprezentativa trasatura a configuratiei spirituale junimiste, manifestata atat impotriva aderentilor cat si a adversarilor este in stransa interdependenta cu acea atitudine centrala numita "respectul adevarului", care viza actiunile cele mai importante ale Junimii: in estetica, in problemele limbii, in viata culturala, sociala si politica. In plus, tinand cont de strategia critica maioresciana, aceea a "sintezei generale in atac"1, Ibraileanu vorbeste, nu tocmai intemeiat credem, despre "atitudinea dispretuitoare si negativa"2 a predecesorului sau.

Tudor Vianu este cel care formuleaza transant interdependenta dintre Junimea si cel care I-a fost conducatorul recunoscut: fara activitatea teoretica maioresciana, Junimea nu ar fi pus bazele unei "directii noi" in procesul de constituire treptata a spiritului modern al culturii romane, dupa cum fara societatea in sine, conceptia lui Maiorescu ar fi actionat in gol, insusi rolul lui de critic si indrumator putand fi pus sub semnul indoielii.

In evolutia criticii romanesti, aparitia lui Maiorescu constituie o interogatie principiala deoarece el nu este in totalitate un produs al "spiritului critic" moldovenesc (Garabet Ibraileanu), desi continua o traditie initiata de predecesorii sai. Ulterior, Manolescu vine cu nuantari, punand in discutie asa-numita "contradictie" a criticii maioresciene, pentru a argumenta spiritul de negatie pe care ea se fundamenteaza. Aceasta "contradictie" rezida in vocatia lui pentru inceput, care se opune "imposibilitatii" de a se desprinde de trecut: "Structura insasi a operei lui Maiorescu este contradictorie: spiritului <<religios>> al intemeietorului ii raspunde spiritul <<polemic>> al celui care neaga."3

Parafrazand argumentele maioresciene din Directia noua , afirmarea prin negatie asigura progresul culturii si universalitatea acesteia, caci "inceputul adevarat", ca desprindere de trecut, se realizeaza prin negarea "formelor" culturii anterioare, ceea ce deschide perspectiva "fundamentului dinlauntru", care doar datorita acestei negatii devine, in ordine istorica, o afirmare: "Indata ce in apropierea unui popor se afla o cultura mai inalta, ea inraureste cu necesitate asupra lui. Caci unul din semnele inaltimii culturii este tocmai de a parasi cercul mai marunt al intereselor individuale si, fara a pierde elementul national, de a descoperi totusi si de a formula idei pentru omenirea intreaga."4

Riscam o banalitate dar sa spunem totusi ca, desi nu foarte vasta, opera lui Maiorescu are o importanta capitala in dezvoltarea literaturii romane;asta dupa ce Eugen Lovinescu explica numele de Junimea si Convorbiri literare si chiar titlul de Critice ca o reactie impotriva superficialitatii epocii, manifestand insa retinere in ceea ce priveste dimensiunile operei: "In afara de cele patru sau cinci articole de la inceputul activitatii, intreaga lui opera nu e numai fragmentara, ci e si ocazionala:recenzii, necroloage, rapoarte academice, colaboratie ceruta pentru diverse publicatii festive."5

In toata activitatea sa, extinsa sau redusa, semnificativa in ansamblu sau nu, Maiorescu s-a manifestat ca estetician, promovand principii estetice ferme pentru dezvoltarea literaturii in context cultural. Acelasi Eugen Lovinescu opera chiar o reductie in acest sens, vazand in el mai mult un indrumator cultural decat un critic propriu-zis, stiut fiind ca nu s-a preocupat de analiza textuala, la obiect. Mai aproape de spiritul maiorescian ni se pare a fi Tudor Vianu, atunci cand detecteaza insusirile necesare criticului in general si pe care mentorul junimist le-a ilustrat cu consecventa: "gustul inascut si rafinamentul in frecventarea marilor modele, alaturi de independenta si curajul judecatilor."6

Configuratia sa intelectuala se conformeaza modelelor clasice prin judecatile echilibrate, prin formularea unor opinii ferme, redate lapidar, printr-o exprimare concentrata. Maiorescu a contribuit astfel in mod decisiv la configuratia clasicista a epocii, practicand o "critica latenta"(N. Manolescu), conforma cu gradul de dezvoltare a literaturii vremii, care cerea spirit director, vocatie inovatoare in domeniul estetic.

Maiorescu a scris primul articol cu intentia marturisita de a stabili cateva criterii ale aprecierii operei literare in vederea alcatuirii unei antologii, acest studiu numindu-se O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867. Dupa cum se exprima in prefata editiei din acelasi an, aceste poezii trebuiau sa fie "daca nu mai presus de orice critica, cel putin insuflate de un sentiment poetic si ferite de injosire in conceptie si expresie".7

Antologia are un caracter colectiv, in sedintele Junimii fiind citite poezii ale unor autori mai vechi sau mai noi, junimistii oprindu-se asupra creatiilor apartinand unor Donici, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Alecsandri, C. A. Rosetti, Muresanu. Au fost respinsi Bolliac, Mumuleanu, Stamatt, Eliade.

Spre deosebire de critica premaioresciana, care aratase la ce serveste poezia, asta intr-o epoca in care literatura trebuie sa fie un suport al idealurilor revolutionare, Maiorescu vrea sa arate ce este poezia, indiferent de epoca istorica in care este creata.

Punctul de plecare al criticii maioresciene este reprezentat de definitia frumosului, asa cum a fost aceasta formulata de Hegel: "Cea dintai si cea mai mare diferenta intre adevar si frumos este ca adevarul cuprinde numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei manifestate in forma sensibila."8 Aceasta definitie il va ajuta pe Maiorescu sa postuleze cele doua conditii fundamentale ale fiecarei lucrari artistice: conditia materiala si conditia ideala, opera de arta fiind reprezentata de continut si forma, de o idee si de materia in care ea se exprima.

Tot in spirit hegelian, criticul tratase raportul dintre idee si forma sensibila inca din perioada studiilor, intr-o conferinta tinuta la Berlin despre Vechea tragedie franceza si muzica viitorului a lui Wagner, in care arata ca echilibrul frumosului este perturbat de doua abateri Prima dintre ele intervine in cazul sublimului, cand elementul logic este valorificat in dauna sensibilitatii, ca in tragedia lui Corneiile sau ca in muzica lui Wagner

Titu Maiorescu- Critice, Bucuresti, ed. Eminescu, 1978

Dictionarul literaturii romane de la origini pana la 1900, ed. Academiei, Bucuresti, 1977

Eugen Lovinescu- Titu Maiorescu si posteritatea lui critica, Bucuresti, ed. Minerva, 1980

Garabet Ibraileanu-Studii literare, Bucuresti, ed. Minerva, 1979

Nicolae Manolescu- Contradictia lui Maiorescu, Bucuresti, 1970

Tudor Vianu- Trei critici literari, Bucuresti, 1979