Nichita Stănescu

- Nascut la 31 martie 1933, la Ploiesti

- Liceul “Sf. Petru si Pavel” la Ploiesti

- Filologia la Bucuresti, absolvita în 1957

- Debut în 1957, în Tribuna de la Cluj

- Debut editorial în 1960, cu vol. Sensul iubirii

- Redactor la Gazeta literara, Romania literara, Luceafarul

- Premiul “Herder” în 1975

- Moare la 13 decembrie 1983, la Bucuresti

Opera

- 1960 - Sensul iubirii

- 1964 - O viziune a sentimentelor

- 1965 - Dreptul la timp

- 1966 - 11 elegii

- 1967 - Rosu vertical; Alfa; Oul si sfera

- 1968 - Laus Ptolemaei

- 1969- Un pamant numit Romania; Necuvintele

- 1970 - In dulcele stil clasic

- 1972 - Maretia frigului; Cartea de recitire

- 1974 - Opere imperfecte

- 1975 - Starea poeziei (antologie BPT)

- 1978 - Epica Magna

- 1982 - Noduri si semne

- 1985, postum - Antimetafizica; Ordinea cuvintelor (antologie în 2 vol., Cartea Romaneasca)

Nichita Stanescu - universul liric (etapele creatiei)

Etapa I (Sensul iubirii - 1960; O viziune a sentimentelor - 1964)

Dupa anii dogmatismului ideologic stalinist (1948-1956), poezia romaneasca încearca sa recupereze lirismul prin N. Labis si prin gruparea clujeana de la Steaua, reprezentata mai ales de A. E. Baconsky; Labis readuce în poezia noastra individualitatea creatoare si contemplatia lirica. Continuand acest proces de “recuperare” a lirismului în volumul sau de debut (Sensul iubirii, 1960), Nichita Stanescu apare ca un Orfeu adolescent care, necoborat înca în tenebre, ordoneaza lumea dupa propriul lui chip, definit prin luminozitate, transparenta, suavitate. Starea lirica dominanta a volumului e una de jubilare, de euforie, de absenta a oricarui dramatism (Dimineata marina). Metafora-cheie a poemelor este zborul, expresie a eului juvenil care, aflat în expansiune, provoaca la jubilatie întreg cosmosul (Ocalarire în zori).

In volumul O viziune a sentimentelor (1964), erosul îsi dezvaluie capacitatile transformatoare. Cuvantul încarcat afectiv devine un agent de dinamizare si metamorfozare a realului (Amfion constructorul), iar metafora zborului primeste noi dimensiuni, fiind pusa sub semnul impulsului erotic, însa la modul spiritualizat, romantic (Poveste sentimentala). Se extinde, în poemele acestui volum, motivul privirii, care va lua amploare în urmatoarele carti ale poetului (Portret de adolescenta).

Etapa a II-a (Dreptul la timp - 1965; 11 elegii - 1966; Oul si sfera - 1967; Laus Ptolemaei - 1968)

Odata cu volumul Dreptul la timp (1965), lirica lui Nichita Stanescu castiga în profunzime, gravitate si dramatism, anuntand limbajul abstractizat si tematica filosofica din 11 elegii. Aparitia, în 1966, a volumului 11 elegii constituie un moment de referinta în poezia romana din a doua jumatate a secolului XX. Cartea cuprinde un ciclu unitar de douasprezece poeme, la care editiile ulterioare vor adauga alte texte. Intregul volum ar putea avea ca motto versurile din Elegia a unsprezecea: “Totul e atat de simplu/ Incat devine de neînteles”. 11 elegii propune o gandire poetica ale carei surse profunde trebuie cautate în filosofia lui Hegel. Poetul opteaza pentru idealul ultim al cunoasterii, pentru cea mai abstracta si, totodata, cea mai concreta ipostaza a obiectelor si fenomenelor, care este ideea despre ele. Cunoasterea e înteleasa ca identificare a spiritului cunoscator cu lucrurile: “Retina omului-fanta e lipita/ de retina lucrurilor./ Se vad împreuna, deodata,/ unul pe celalalt,/ unii pe ceilalti,/ altii pe ceilalti, / ceilalti pe ceilalti./ Nu se stie cine îl vede pe cine.// Nu e loc pentru semne,/ pentru directii./ Totul e lipit de tot” (Omul-fanta). Intrupat în lumea sensibila, spiritul poetic s-a îndepartat de propria esenta imateriala, încat nu mai poate deosebi între obiect si între ideea despre obiect. Cunoasterea poetica e condamnata sa ramana o cunoastere a concretului, a lumii fenomenale, realizabila doar prin intermediul sensibilului, al imaginii, al simbolului, al metaforei, si nu al ideii. De aici deriva dramatismul cunoasterii lirice, precum si dorinta - imposibil de împlinit - a artistului de a depasi limitele acestei cunoasteri conditionate de legatura cu sensibilul si de a recupera teritoriile ideii: “Sunt bolnav. Ma doare o rana/ calcata-n copite de cai fugind./ Invizibilul organ,/ cel fara nume fiind,/ neauzul, nevazul,/ nemirosul, negustul, nepipaitul,/ cel dintre ochi si timpan,/.../ Dar eu sunt bolnav/ de ceva între auz si vedere,/ de un fel de ochi, un fel de ureche/ neinventate de ere/.../ Nu sufar ceea ce nu se vede,/ ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape/ în încreierarea îngusta,/ scheletica a insului meu,/ pus la vederile lumii cei simple,/ nerabdand alte morti decat mortile/ inventate de ea, sa se-ntample” (Elegia a