Modele Narative în Proza Scurtă Românească

MODELE NARATIVE

ÎN PROZA SCURTĂ ROMÂNEASCĂ

În literatura română, un element definitoriu, constant şi prolific, a fost încă de la început (dacă ar fi să amintim doar O samă de cuvinte – volumul cronicarului Ion Neculce) proza scurtă, sub diferitele ei forme şi denumiri (poveste, povestire, schiţă sau nuvelă). Un exerciţiu benefic, pentru întărirea acestei convingeri, ar putea fi parcurgerea celor peste cincizeci de autori (aici fiind incluşi doar cei mai cunoscuţi) pe care îi analizează Ion Vlad în studiul său amplu dedicat povestirii româneşti de la origini şi până în perioada postbelică. Numărul nu este deloc nesemnificativ dacă mai adăugăm la ea evoluţia schiţei şi nuvelei, plus proliferarea prozei scurte în perioada contemporană. De altfel, cu foarte puţine excepţii, în marea lor majoritate, toţi prozatorii români şi chiar unii poeţi, au practicat textul scurt, de la Ion Neculce, Costache Negruzzi, Nicolae Filimon, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici sau Ion Luca Caragiale şi până la Vasile Voiculescu, Marin Preda, Ştefan Bănulescu, Mircea Horia Simionescu, Mircea Nedelciu sau Mircea Cărtărescu.

Perfect plauzibilă şi susţinută de multe argumente este afirmaţia conform căreia proza românească a stat, la începuturile ei şi până la începutul secolul al XX–lea, sub dominaţia textului scurt. Schimbarea dominaţiei o putem plasa în perioada interbelică, atunci când romanul eclipsează creaţiile de mici dimensiuni, datorită unor realizări romaneşti excepţionale. Dar să nu uităm că şi celebrii scriitori interbelici Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade sau chiar Vasile Voiculescu, ceva mai târziu, au o semnificativă parte din operă ocupată cu nuvele şi povestiri şi nu toţi dintre ei le-au folosit pentru a-şi pregăti marile desfăşurări epice, dovadă faptul că data apariţiei acestor volume este posterioară multora dintre romanele lor care, fără îndoială, au echilibrat situaţia şi din punct de vedere cantitativ, dar mai ales – lucru foarte important – au adus un surplus valoric extraordinar. Cu toate că perioada interbelică a impus o stăpânire clară a romanului, lucru datorat în special beneficei sale diversificări şi graţie unor romancieri extraordinari, genul scurt era de asemenea prezent şi activ, consolidându-şi, la rândul lui, fundamentul şi statutul său de categorie importantă şi chiar obligatorie în cadrul unei literaturi care are pretenţia de a fi luată în seamă.

După cum era de aşteptat, dominaţia romanului s-a accentuat în prima parte a perioadei postbelice, dar de data aceasta ea a fost favorizată şi de anumiţi factori politici binecunoscuţi. Romanul beneficia în această perioadă de certe privilegii, dar şi de o vigilenţă mai mare din partea autorităţilor aşa-zise „culturale”. Cu toate acestea, proza scurtă îşi continua existenţa prolifică în anii ’60 şi ’70, un număr destul de mare de scriitori importanţi anunţându-i resuscitarea. Spre exemplu, o serie de scriitori, printre care Nicolae Velea sau Fănuş Neagu, revalorifică resursele schiţei, pe urmele lui Ion Luca Caragiale. Dar, lucru şi mai important, asistăm la înnoirea formală şi tematică a prozei scurte. Am putea aminti aici autori cu viziuni literare foarte diferite precum Dumitru Radu Popescu, Dumitru Ţepeneag, Eugen Uricaru, Vasile Andru sau Gabriela Adameşteanu). Concomitent, grupul de prozatori de la Târgovişte, îşi propune o serie de experimente narative aplicate textului scurt, şi totul începe să devină o nouă aventură, pe cât de binevenită, pe atât de spectaculoasă.

Se pretează la disciplina Tehnici de cercetare a limbii şi literaturii române