Lucian Blaga - trilogia cunoașterii

Blaga este o personalitate de prim rang a culturii şi literaturii române. Opera lui cuprinde diverse domenii: filozofie, dramaturgie, eseistică, memorialistică, traduceri.

Prin sensibilitate, prin viziune, filozofie, Blaga are abilităţi şi similitudini structurale cu Eminescu. De altfel, exegeza nu a neglijat această relaţie de adâncire a lui Blaga cu marii poeţi. Alături de alţi titani ai spiritului naţional românesc – Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, George Enescu, Constantin Brâncuşi – el a ridicat cultura românească pe culmi ale culturii universale. Prin Blaga, gândirea filosofică românească se deschide lumii înspre Universal. Acest lucru l-a îndreptăţit pe George Călinescu să considere că: “Lucian Blaga este cel dintîi care a încercat să ridice un sistem filosofic integral, cu ziduri, cu “cupolă”, şi să dea acestei filosofii o aplicare la realităţile naţionale. Meritul său este în afară de orice discuţie. Oricât de nedumeriţi s-au uita profesorii de filosofie universitară, adevărata gândire românească se inaugurează aici.” (1)

Filosofia, poezia şi teatrul sunt doar trei ipostaze fundamentale ale unei personalităţi de excepţie. Întreaga sa operă ne dezvăluie un creator cu o structură goetheană, înfiorată de neliniştile spiritului modern.

La câteva decenii după Eminescu, Blaga năzuieşte să creeze prin spirit propriu un mit creator românesc plasat pe axele universalităţii.

“Ce l-a făcut pe Lucian Blaga atât de fascinant pentru scriitorii din generaţiile de mai târziu- Cred că, înainte de toate, a fost neimplicarea în lirică a unui demers doctrinar, cultivat de contemporanii săi iconoclaşti. Scriitorul avea acel soi de clasicism structural care a făcut să inoveze fără a şoca. Deşi nu apăreau contemporanilor drept “bizare”, poeziile lui antume numai “cuminţi” nu erau Iată însă că abia posteritatea îl va recepta drept revoluţionar, resurecţia liricii noastre de după 1960 găsind în Blaga un “sprijin” esenţial şi tratîndu-i opera drept clasică în sensul exemplarităţii. Fiind, probabil, reprezentantul cel mai ilustrativ al modernismului moderat, Blaga a inovat în tăcere, aşezând piatră lângă piatră în templul liric a cărui valoare nu a pus-o nimeni la îndoială.” (Mircea Scarlat). (2)

Sistemul filosofic al lui Lucian Blaga s-a structurat în patru trilogii:

- Trilogia cunoaşterii (1931-1934) – „Eonul dogmatic”

„Cunoaşterea luciferică”

„Cenzura transcendentă”

- Trilogia culturii – „Orizont şi stil” (1936)

„Spaţiul mioritic” (1936)

„Geneza metaforei şi sensul culturii” (1939)

- Trilogia valorilor – “Artă şi valoare” (1939)

“Ştiinţă şi creaţie” (1942)

“Gândire magică şi religie” (1942)

- Trilogia cosmologică – “Diferenţialele divine” (1940)

“Aspecte antropologice” (1945)

“Fiinţa istorică” (manuscris)

Teoria cunoaşterii

Blaga a dovedit de timpuriu interes pentru filosofia care va rămâne o constantă a vieţii lui.

Apetitul teoretic s-a manifestat în două direcţii convergente:

1. epistemologia, ca o doctrină a cunoaşterii şi având ca obiect problema ontologică şi cosmologică.

2. filosofia culturii, ca o încercare de a defini tipurile culturii, de a descifra şi explica actul creativităţii umane, ca o expresie a rostului ontologic suprem al omului.

Epistemologia

Blaga a conceput un sistem filosofic coerent, în care se resimt influenţe ale gândirii filosofiei occidentale (Spengler, Dilthey, Sinnel) şi apoi orientale, cu precădere budismul. Prin originalitatea sa profundă, prin capacitatea de a asimila creator elemente şi influenţe de provenineţă străină, Blaga a obţinut o construcţie teoretică personală prin problematică, interpretare şi scriitură.

Năzuinţa lui Blaga este să elaboreze un sistem metafizic propriu, al cărui nucleu este misterul înţeles ca totalitate a necunoscutului cosmic, a tainelor lumii.

În această ecuaţie realitate-mister este prefigurată teoria cunoaşterii, pe care Blaga o va dezvolta peste 15 ani în “Trilogia cunoaşterii”. Aceeaşi ecuaţie prefigurează şi prima sa artă poetică axată pe teoria minus-cunoaşterii: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poezie cu care se deschide volumul “Poemele luminii”.

Monumentalitatea operei lui Blaga stă în imbinarea de mare profunzime a poeziei cu filozofia, care mărturiseşte, prin bogăţia metaforică, prin terminologia originală, viziunea sa poetică. Sergiu Alexandru-George atrage atenţia asupra faptului că “înţelegerea unitară a operei lui Blaga presupune, în primul rând, înţelegerea creaţiei sale filosofice. A o considera pe aceasta drept un derivat al celei poetice, cum s-au pronunţat mulţi critici valoroşi, implică dacă nu un discredit, cel puţin o tolerantă acceptare. A regăsi unitatea celor doua creaţii în ideea de mister, cum au propus alţi critici, este o situare în adevăr, însă într-un adevăr formulat mult prea general, ce-şi potenţează indeterminarea -şi-şi diminuează deci semnificaţia- prin faptul că se asociază cu impreciziunea funciară a termenului de “mister”. Această impreciziune devine şi mai accentuată când este raportată la opera sa filosofică.” (3)

Tânărul eseist intuia sensul creator al cunoaşterii ( „Printr-un gând sau faptă mare să adâncim şi mai mult misterul acestei lumi.”), iar mai târziu, în „Filozofia stilului”, Blaga va vorbi despre „atitudinea metafizică” revelată odată cu primele cărţi (1919), iar acea atitudine se concentra la vremea respectivă în ceea ce el numea şi înţelegea prin „sporirea tainei”.