Luceafărul

Luceafărul apare în 1893, mai întâi la Viena, apoi în revista „Convorbiri literare”, fiind considerat o capodoberă a literaturii române având ca inspirație basmul popular „Fata în grădina de aur”, mitul zburătorului și folozofia lui Kant și Schopenhaur.

1. Curent litrar

Poemul se încadrează în romantism, avănd trăsăturile specifice aestuia, sensibilitatea poetică, antiteza, tema iubirii și a naturii, condiția omului și a geniului.

2. Specie

„Luceafărul” este un poem care îmbină armonios toate modurile de expunere: narațiunea, dialogul și descrierea. Narațiunea la persoana a III-a argumentează lirismul obiectiv, timpul și spațiul fiind specifice basmului.

3. Tema

În poem sunt tratate mai multe aspecte tematice:

- Tema iubirii :

- Imposibile dintre fata de împărat și luceafăr

- Posibile dintre Cătălina și Cătălin

- Tema naturii

- Terestre

- Cosmice

- Tema omului

- De geniu, despre care Eminescuafirmă că ,,este incapabil să fie fericit pe cineva; el nu are moarte, dar nu are nici noroc”

- Obișnuit

- Tema timpului specific basmului

4. Motivul central

Dat de metafora ,,luceafărul” care xprima condiția geniului care se ridică deasupra condiției omului de rând.

5. Titlul

În sens denotativ (propriu), luceafărul este o stea, asimilată planetei enus, iar în sens conotativ (figurat) reprezintă omul de geniu care, tânjind după dragoste, este capabil să-și sacrifice nemurirea pentru iubire.