Eminescu este poetul prin excelenta liric, poetul melancoliilor, al meditatiilor sub clar de luna. In cadrul liricii erotice eminesciene, exegetii operei poetului au distins doua faze. Cea dintai ne ofera imaginea luminoasa a iubirii implinite in poezii ca: "Dorinta" , "Craiasa din povesti", "Lacul", "Floare albastra", "Povestea codrului", "Sara pe deal".
In aceste creatii, evocarea momentelor fericite se asociaza cu un cadru natural, sau, mai rar, rustic, intr-un acord perfect cu starile sufletesti ale poetului, cadru fabulos, plin de stralucire, ambianta binefacatoare , singura in care poetul se simte nesupus vremelniciei, departe de realitatea care i-a oferit " multe dureri, putine placeri". Aici, in mijlocul naturii, ca o incoronare a ei, dragostea eminesciana e de o voluptate sfasietoare.
"Dorinta " este o poezie definitorie pentru viziunea lui Eminescu asupra iubirii si a naturii, este o mica idila clasica, complicata in spirit romantic prin intensitatea visului de dragoste. Alaturi de " Lacul" , " Floare albastra", " Sara pe deal", " Iubind in taina", poezia " Dorinta" propune o imagine a iubirii posibile, proiectata intr-un plan imaginar, specific, reprezentand pentru poeziile din aceasta prima faza un prototip. In centrul lor, ca element caracteristic, sta cunoscuta chemare eminesciana, care propune solutia lirica a prezentarii erosului " in dorinta " si nu " in prezenta ".
"Dorinta" a fost publicata la 1 septembrie 1876 in revista "Convorbiri literare". In aceasta poezie intalnim chemarea in stare pura, intr-un cadru alcatuit din elemente tipic eminesciene, din care lipsesc, insa, luna si noaptea.
Compozitional, poezia este o succesiune de 5 tablouri: cadrul natural, momentul intalnirii, prezenta magica a naturii asociata iubirii, intimitatea, jocul dragostei, iar in final cuplul indragostitilor este proiectat in eternitate. Se observa o succesiune a tablourilor de natura alternand cu scenele erotice intr-o reluare gradata a celor doua teme - eros si natura -, intr-o impletire atat de originala la Eminescu.
Daca in alte poezii, femeia este cea care cheama, in "Dorinta " initiativa revine poetului. Verbul la imperativ: "Vino ! ", cu care incepe discursul liric, are valoare de apel, da sensul dezvoltarii intregului text. Urmeaza apoi delimitarea cadrului ale carui repere sunt: "codrul "si " izvorul " - elemente eterne -, cadru adecvat scenei erotice ce urmeaza sa se desfasoare intr-o desavarsita intimitate :
" Vino-n codrul la izvorul
Care tremura pe prund
Unde prispa cea de brazde
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
