Transmiterea Păcatului Strămoșesc

Primul păcat săvârșit de om în rai are importanță dogmatică, fiindcă săvârșitorul lui fiind părintele întregului neam omenesc, transmite,prin naștere, tuturor urmașilor naturali, odată cu ființa proprie, și păcatul lui prim, cu toate urmările și pedepsele lui, mai puțin alungarea din rai. Faptul acesta rezultă din aceea că păcatul este și faptă a voinței și stare de păcătoșenie provenită din păcat și având același caracter ca și el, fiind „o continuare și o prelungire a păcatului ca faptă” . Păcatul, așadar, nu este numai simplă călcare a Legii, ci și producător al unei stări de păcătoșenie reală. Această stare de păcătoșenie, cu originea în căderea protopărintelui, și care se transmite descendenților naturali ai lui Adam, se numește păcat originar, strămoșesc sau ereditar, având în toți oamenii caracterul unei stricăciuni a naturii umane. El este numit păcat strămoșesc nu întrucât e faptă personală a strămoșului, ci întrucât de la strămoș trece în toți urmașii lui, în care există real. Urmașii îl au fără să-l fi săvârșit personal, ci le este propriu prin moștenire. Evident, nu se moștenește însăși fapta păcătoasă a lui Adam, ea fiind personală și netransmisibilă, ci starea de păcătoșenie împreună cu vina,rezultate din fapta lui Adam.

Pentru înțelegerea raportului dintre păcatul strămoșesc și universalitatea urmărilor lui, pe de o parte și roadele jertfei lui Hristos pentru mântuirea tuturor oamenilor, pe de altă parte, Sf. Apostol Pavel face o paralelă antitetică între neascultarea lui Adam și ascultarea lui Hristos, între osânda și moartea venite în lume prin greșeala unuia (Adam) și harul îndreptării spre viața veșnică cu îmbelșugare asupra tuturor credincioșilor „prin cel unul Iisus Hristos”. Apostolul afirmă că „așa cum printr-un om a intrat în lume păcatul și prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii”, căci „prin ascultarea unui singur om, Iisus Hristos, se fac drepți cei mulți”, iar cei „care primesc prisosința harului și a darului îndreptării se împărtășesc de viață prin unul Iisus Hristos” (Rom. 5, 15, 17-21).

Trebuie menționat că „numai primul păcat al lui Adam se moștenește, nu și celelalte păcate personale săvârșite ulterior. Tot ceea ce săvârșește protopărintele după păcatul prin care cade, nu mai are caracterul unei eredități universale” . Păcatele personale ale înaintașilor, ca și virtuțile lor, nu se concentrează în urmași, căci „ fiul nu va purta nedreptatea tatălui”( Iez. 18,20). Răsplata păcatelor părințiolr în fii și nepoți ( Iș. 20,5) nu înseamnă transmiterea păcatului și vina, ci numai participarea urmașilor la urmările drepte ale greșelilor antedecesorilor, fără ca această participare să fie pedeapsă, ci numai încercare morală.

În păcatul strămoșului se găsesc cele două aspecte ale păcatului, acela de faptă personală a lui Adam, pentru care evident că-i vinovat el, și acela de dispoziție păcătoasă, rezultată din prima călcare a voinței divine și transmisă și nouă, ca viciozitate a naturii. Atât căderea personală, cât și stricăciunea naturală, rezultată din cea dintâi, sunt la fel de reale și opuse ordinii morale stabilite de Dumnezeu. De aceea, și în una și cealaltă se găsește vina. Numai că urmașilor lui Adam nu se impută păcatul ca faptă personală a lui Adam, ci ca dispoziție sau stare păcătoasă a naturii fiecăruia. La Adam este o imputare directă, la urmași imputare indirectă. Starea de păcătoșenie, implicit vina produsă de fapta păcătoasă, durează până la ștergerea păcatului, adică până la revenirea stării harice pierdute prin păcat. Harul iertării păcatului nu privește actul păcătos în sensul că, din petrecut l-ar face nepetrecut, ci în sensul că desființează caracterul de vină al stării de păcătoșenie și restaurează natura omului .

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „JUSTINIAN PATRIARHUL” BUCUREȘTI