Sfântul și Marele Mir

Mirungerea, una dintre tainele de iniţiere, este admisă doar în Biserica Ortodoxă şi Catolică, având un caracter nerepetabil, fiind necesară celui proaspăt botezat, pentru dobândirea harului necesar întăririi şi creşterii în viaţa spirituală.

Utilizarea Sfântului şi Marelui Mir ca materie în Taina Mirungerii, prin care noul botezat primeşte plinătatea darurilor Duhului Sfânt şi pecetea lui Hristos, a apărut în momentul în care, înmulţindu-se numărul convertiţilor la creştinism, episcopii care în mod personal oficiau şi administrau Taina Mirungerii prin gestul punerii mâinilor deasupra neofiţilor, nu au mai putut administra personal această Taină Episcopii în urma unor astfel de situaţii, au fost nevoiţi să transmită dreptul la Mirungere preoţilor, care ca şi locţiitori ai lor, ungeau cu undelemnul sfinţit de către ierarhi, pe cei proaspăţi botezaţi.

Sfinţirea undelemnului pentru Mirungere, aşa cum se arată în canonul 6 al Sinodului local de la Cartagina a fost şi reprezintă un drept exclusiv episcopal, exprimând astfel semnul concret al autocefaliei. „Episcopul invocă Sfântul Duh asupra mirului ce devine întrucâtva

prelungirea mâinii sale şi astfel preoţii pot fără prezenţa fizică a episcopului dar în comuniune cu el, să săvârşească ungerea cu Sfântul Mir, îndată după ridicarea din apa botezului.”

Semnificaţia uleiului şi a ungerii, în Sfânta Scriptură

În vremurile mai de demult Taina Sfântului Mir, împărtăşirea credincioşilor, puterea de a vindeca şi de aprorooci şi de avorbi în limbi, împărtăşeau oamenilor puterea lui Hrisos cea peste fire

În perioada Vechi-Testamentară, untdelemnul, alături de pâine şi vin, apărea ca o binecuvântare a lui Dumnezeu (Deuteronom, 7, 13: „Te va iubi, te va binecuvânta, te va înmulţi şi va binecuvânta rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, pâinea ta, vinul tău, untdelemnul tău, pe cele născute ale vitelor tale mari şi ale oilor turmei tale în pământul acela, pentru care S-a jurat El părinţilor tăi să ţi-l dea ţie.”), fiind totodată şi semn de mântuire (Ioil 2, 19: „Pentru aceasta a răspuns Domnul către poporul Său, grăind: Iată, Eu vă voi trimite grâu, must şi untdelemn şi vă voi sătura şi nu vă voi mai face de ocară printre neamuri!”). De asemenea, untdelemnul în Vechiul Testament a fost folosit nu numai ca şi aliment, ci şi ca unguent sau mireasmă, care parfumează corpul (Amos 6, 6: „Beau din cupe vin şi din pârga untdelemnului îşi fac miresme pentru uns şi nu le pasă de prăbuşirea casei lui Iosif!”), dar şi ca element vindecător, tămăduitor de răni (Iezechiel 16, 9: „Apoi te-am spălat cu apă, am curăţit de pe tine sângele tău şi te-am uns cu untdelemn.”; Isaia 1, 6: „Din creştet până în tălpile picioarelor nu-i nici un loc sănătos; totul este numai plăgi, vânătăi şi răni pline de puroi, necurăţate, nemuiate cu untdelemn şi nelegate.”; Ieşire 27, 20: „Să porunceşti fiilor lui Israel să-ţi aducă untdelemn curat pentru luminat, stors din măsline, ca să ardă sfeşnicul în toată vremea, în cortul adunării, în faţa perdelei celei de dinaintea chivotului legii.”).

Măslinul verde ca şi principiu al uleiului de măsline, este totodată atât un semn a binecuvântării divine, cât şi a omului binecuvântat de Dumnezeu (Psalmi 51, 7: „Dar eu, ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu, am nădăjduit în mila lui Dumnezeu, în veac şi în veacul veacului.”; Psalmi 127, 3: „Femeia ta ca o vie roditoare, în laturile casei tale; fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale.”).

În perioada Noului Testament, există o multitudine de locuri în care apare termenul de ulei, untdelemn sau ungere. Hristos însuşi, înainte de a săvârşi Cine cea de Taină, aflat fiind în Betania, în casa lui Simon leprosul este uns cu un mir de mare preţ, de către o femeie (Matei, cap. 26). Hristos însuşi dă o semnificaţie neaşteptată gestului de preţuire şi respect al femeii, zicând: „Ea (femeia), turnând mirul acesta pe trupul Meu a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26, 12).

De asemenea, după Moartea Mântuitorului, Trupul Său, a fost uns cu smirnă şi aloe de către Iosif din Arimateea şi Nicodim, la momentul aşezării în mormânt (Ioan 19, 39).

Femeile mironosiţe, după Moartea şi Îngroparea Mântuitorului, s-au dus la mormîntul Lui pentru a unge trupul Său cu miresme, însă Hristos nu mai era printrecei morţi ci Înviase (Marcu 16, 1). Ceea ce voiau să facă ele acum, când era prea târziu, se făcuse deja, cu anticipaţie, în Betania.