Rânduieli Canonice privind Cântarea Bisericească

can. 59 Laodiceea – în Biserică trebuie să se cânte numai cântări aprovate de Biserică; acestea sunt cântările canonice. Acest aspect e foarte important întrucât mulţi erezii s-a încercat a fi transmise prin intermediul cântării (ex.: Arie).

Trebuie să fim atenţi la pricesnele pe care le cântăm în Biserică, deoarece se observă în zilele noastre existenţa multor cântări ale căror texte nu au prea mare legătură cu spiritualitatea ortodoxă, care e plină de optimism (nădejde).

can. 15 Laodiceea – în Biserică să cânte numai cântăreţii canonici (aceia care au pregătirea corespunzătoare). În Biserica Primară, cântăreţii la strană erau consideraţi imediat după preoţi.

can. 33 Trulan – permite în Biserică să cânte la strană bărbaţi şi femei. E absurd a lega cuvântul Sfântului Pavel: Femeia să tacă în biserică de interzicerea femeii de a cânta la strană.

can. 81 Trulan – interzice în mod expres: Să nu se adauge nimic la cântarea „Sfinte Dumnezeule”. În Biserica Primară, a apărut erezia patrupasienilor, care susţineau că şi Tatăl a pătimit pe Cruce. Ei spuneau: Sfinte Dumnezeule, Cel ce ai pătimit în trup pe Cruce, Sfinte…

=> Principiul: Să nu se intervină în textele liturgice, pentru că putem denatura textul.

Unii au spus că şi Sfinţii Părinţi şi-au permis să facă adăugiri, dar aceştia sunt Sfinţi.

Unele îndreptări sunt binevenite, dar trebuie făcute cu foarte multă înţelepciune. De exemplu, în textul vechi se spune: Se sfărâmă şi Se împarte…, însă traducerea corectă a textului grecesc e Se frânge şi se împarte…. Alte îndreptări care ar fi necesare sunt legate de termenul Care care e folosit mai mult pentru obiecte; corect ar fi Acela sau Cel Ce. Pilat L-a întrebat pe Hristos: Ce este adevărul, însă corect ar fi fost Cine este adevărul?

can. 17 Laodiceea – între cântările Psalmilor să se facă citiri din Sfânta Scriptură. În Biserică, avem citiri, recitativ liturgic şi cântare. Evanghelia poate fi şi citită, dar şi rostită în recitativ liturgic.

can. 75 Trulan – la strană să se cânte cu smerenie: să nu se silească firea spre răcnire.. În Biserica ortodoxă, nu există o muzică revelată, căzută din cer, ci muzica e contribuţia omului la mărturisirea adevărului divin. Întrucât omul nu e uniform, nici cântarea bisericească nu poate fi uniformă. Muzica cultivă toate sentimentele.

16.10.2008; C. II

Biserica Ortodoxă nu a acceptat muzica instrumentală în cult pentru că ea a accentuat persoana umană şi mesajul prin cuvânt. În timp ce muzica instrumentală e impersonală, e lipsită şi de mesaj. De aceea, ortodocşii nu au acceptat orga (deşi e un instrument oriental folosit la festivităţile curţilor imperiale). Cel mult, Biserica ortodoxă a tolerat indirect la slujbele de înmormântare cântarea instrumentală (fanfara, goarna, buciumul).

În unele Biserici orientale, s-au folosit şi se folosesc instrumente în cult, dar numai pentru a cea un anumit ritm în cântare (exemplu: în Biserica coptă – talere).

Observaţie: Nu există muzică revelată, descoperită. Muzica în sine trezeşte întreaga paletă de sentimente umane (morale sau imorale). Biserica a preluat acea muzica ce trezeşte sentimentele de rugăciune şi admiraţie faţă de Dumnezeu.

Muzica bisericească e variantă în funcţie de etnia creştinilor, dar şi în cadrul aceleiaşi ţări (în funcţie de regiuni).

RÂNDUIELI CANONICE PRIVIND ICONOGRAFIA

Biserica a acordat o mare importanţă iconografiei, pentru că prin iconografie s-a transmis învăţătura de credinţă a Bisericii. De aceea, p iconografie greşită e un atentat la credinţa adevărată.

can. 9 Sin. VII Ecumenic – prevede ca să se ardă toate scrierile iconoclaste.

can. 82 Sin. Trulan – interzice pictarea Mântuitorului sub formă de miel, pentru a nu se pune în umbră Întruparea Mântuitorului, Care S-a făcut om, nu oaie. Ideea de miel e doar o metaforă.

În Biserica Primară, s-a confundat această metaforă cu realitatea Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos. În reprezentarea Mântuitorului sub formă de miel e un atentat la firea Sa umană pe care a asumat-o prin Întrupare, dar face trimitere şi la jertfa iudeilor din Vechiul Testament.

Din nefericire, Sin. VII Trulan a fost puţin reprezentat în Biserica apuseană. De aceea, aici găsim multe reprezentări ale Mântuitorului sub formă de miel. Prin influenţele apusene, şi în Bisericile Ortodoxe au pătruns influenţe sub forma aceasta (ex.: pe chivot etc.).

În principiu, acest canon interzice pictarea Mântuitorului sub forma metaforei, nu numai ca miel, dar şi ca păstor, pescar, uşă, viţă ş.a.m.d. De la acest canon, se poate trage concluzia interzicerii reprezentării Sfinţilor sub forma metaforei; unii Sfinţi au fost prefiguraţi încă din Vechiul Testament sub diferite forme. Astfel, e o greşeală reprezentarea Sfântului Evanghelist Ioan sub forma vulturului cu aureolă.

Singura reprezentare sub forma unui animal care e permisă e cea a reprezentării Sfântului Duh sub forma porumbelului pentru că în acest fel S-a descoperit El la Botezul Domnului Iisus Hristos.

În perioada iconoclastă, Bisericile au fost împodobite cu reprezentări zoomorfe sau din lumea vegetală sau diferite reprezentări geometrice (ex.: păunul ca simbol al virtuţilor).

Un alt aspect nepotrivit al iconografiei îl reprezintă pictarea unor Sfinţi Îngeri sau diavoli cu chipul unor persoane cunoscute, care au fost apreciate sau condamnate.

5. 11.2008; C. III

Unele influenţe istorice în iconografie nu pot fi excluse atât timp cât nu dăunează mesajului teologic (ex.: în icoana Naşterii, păstorii apar în haine româneşti).

În contextul ardelenesc, a mai apărut o icoană din necesităţi misionar-pastorale, dar a cărei canonicitate stă sub semnul întrebării: Sfânta Treime reprezentată ca o persoană cu trei feţe (pentru că numai Hristos S-a întrupat, El S-a întrupat într-o persoană umană a cărei fire nu s-a denaturat).