Predarea religiei în școală într-un context interconfesional

1. Conţinutul educaţiei religioase

Educaţia religioasă creează unitatea spirituală psiho-somatică a omului, în sensul că discursivitatea cunoaşterii, haosul percepţiilor se cumulează într-o cunoaştere integrată a filozofiei generale de viaţă (In. 15,5: „Fără Mine nu puteţi face nimic”).

„Educaţia religioasă are drept obiectiv cultivarea şi dezvoltarea religiozităţii la individul copil sau adult. Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă. Religiozitatea este o stare psihică derivată din credinţa într-un principiu suprem, etern şi imuabil. Este religioasă acea persoană care crede că întregul univers este stăpânit şi direcţionat de o putere absolută şi imperturbabilă: Dumnezeu” (Cucoş, Constantin, op.cit., p.108). Facem observaţia pertinentă că Dumnezeu nu e principiu decât în sistemele filozofice sau gnoseologice, altminteri omul n-ar putea intra în contact cu Dumnezeu, el fiind persoană. Astfel am putea decădea într-o relaţie cauză-efect de tip mecanicist, religia transformându-se într-o relaţionare pur iminentă. Aşadar Dumnezeu e Persoană. Numai caracterul „personalist” al lui Dumnezeu face posibilă comunicarea religioasă.

Orice viaţă religioasă are determinanţi de viaţă constitutivă: morale, dogme, idealuri, convingeri, comportamente, sentimente. Mulţi autori au căutat să dea definiţii educaţiei religioase, dar mai mult din punct de vedere psihologic. Se pierde din vedere caracterul personalist al lui Dumnezeu, se uită faptul că Dumnezeu a vorbit mai întâi omului prin revelare. Restul este doar o întemeiere iminentă de religie. Oricum, educaţia religioasă are câteva principii:

- doar omul poate fi educat în perspectiva religioasă;

- educaţia religioasă presupune prezenţa dimensiunii transcendentale: Dumnezeu Fără El, ea nu are nici obiect, nici obiecticitate;

- în formarea religioasă, libertatea nu poate fi eludată, numai două persoane libere pot comunica cu adevărat;

- educaţia religioasă se realizează continuu, progresiv şi sistematic;

- intenţionalitatea educaţiei religioase se observă în realizarea lui homo religiosus.

E greşit a crede că paideia religiei doreşte realizarea unei autonomii supreme a omului religios fiindcă Dumnezeu s-a transformat din subiect al comunicării în obiect al cercetării.

„Conştiinţa religioasă este necondiţionată, iar răspunsul prin credinţă al omului faţă de Dumnezeu va fi voluntar. Dacă libertatea nu are valoare absolută, ea nu mai are nici un sens. Scopul oricărei educaţii religioase autentice se prezintă ca un nou umanism, prin care omul se defineşte prin libertate şi responsabilitate, în faţa sinelui, comunităţii, istoriei” (Cucoş, Constantin, op.cit., p.110).

Ruptura dintre religie şi viaţă constituie sursa dezordinii şi dezagregării spirituale. Nu poţi fi om cultivat şi moral fără cunoaşterea şi profesarea unor valori de credinţă. Psihicul ca manifestare a trupului şi raţionalizarea lui, sufletul ca parte constitutivă a omului, ar rămâne simple concepte de studiu antropologic.

2. Etapizarea dezvoltării religioase

Fiind o entitate conştientă şi evolutivă, omul cunoaşte mai multe straturi de sedimentare ale sentimentului religios:

2.1. Punctul zero sau o atitudine prereligioasă a copilului când interne cu cele externe sunt în colaps. Conceptul de „Dumnezeu” îi este ambiguu, indiferent, cel mult imprecis.

2.2. Deus ex machina – pe fundalul existenţei unui educator extern, copilul crede că totul este dirijat şi executat printr-o intervenţie externă căreia „trebuie” să i se supună. Sesizează că Divinitatea acţionează, iar omul reacţionează. Acum Dumnezeu este ipostaziat ca o persoană, spirit, forţă.

2.3. Do ut des – principiu religios preluat din religia mesopotamiană, care stipulează obiectivarea obiectităţii ca eu propriu relaţionat Eu-lui absolut al divinităţii. Relaţie contractuală de tipul unui parteneriat ce include dialogul, adică acceptul sau refuzul. Subiectul Ultim se află cu eu-l personal într-o reciprocitate bipolară. Pot influenţa voinţa divină, fie pentru foloase materiale (bogăţie, onoruri, etc.), cât şi pentru cele spirituale (bunătate, iubire, fericire, etc.).

2.4. Autonomia absolută şi deismul – partajează net Realitatea ultimă (Spiritul, Absolutul, Dumnezeu) de realitatea proprie. În această etapă persoana este o fiinţă responsabilă, capabilă de decizie. În acest câmp de relaţionare se instaurează fie fideismul, fie ateismul.

Omul poate refuza sau accepta relaţia sa cu Divinitatea, pe fundalul unui contrast bipolar: relativ - absolut, mărginit - infinit, temporal - veşnic. Există pericolul ca în acest moment persoana religioasă şi prizeze maniheismul, căzând într-un soi de iminenţă total ruptă de transcendent.