Milenarismul

În sens larg, hiliasmul este o erezie a primelor veacuri creştine, care susţine că lumea zdruncinată şi imperfectă de după căderea în păcat va fi ridicată de Hristos la starea edenică, când va împărăţi cu ei o mie de ani. Aşadar, originea milenarismului este foarte veche. Îl aflăm în timpurile dinaintea venirii Mântuitorului, când iudeii, sub povara unor grele condiţii istorice, aspirau la o împărăţie sub conducerea unui puternic Mesia pământesc, care avea să întemeieze “ o eră de prosperitate şi de fericire pentru Israelul regenerat”.

Iudeii, interpretând profeţiile mesianice de la Isaia (LXV), Iezechiel (XXXVII), Maleahi (IV, 1-2), Ioil (III, 14) şi alte texte, spuneau că Dumnezeu îi va aduna dintre toate naţiile pământului, atunci când va judeca pe toţi vrăjmaşii lor şi ei se vor bucura pe pământ de o fericire desăvârşită. Dumnezeu anunţase prin profetul Isaia că va crea “un cer nou şi un pământ nou” şi că poporul se va bucura deplin în cetatea fericită a Ierusalimului. Cei care recunoşteau că Iisus Hristos este Mesia, nu au scăpat din vedere promisiunile deosebit de favorabile din Vechiul Testament şi se aflau printre ei unii care credeau că, după venirea lui Antihrist şi sfârşitul lumii care îl va urma, va avea loc o primă înviere a drepţilor, care vor împărăţi cu Hristos, răzbunându-se pe păcătoşii care le creaseră atâtea necazuri. Dacă până acum evreii au fost asupriţi de multe popoare, prin Mesia rolurile se vor schimba, aceştia răzbunându-se fără milă pe păgâni şi profitând de deplină bunăstare materială, din care nu vor lipsi plăcerile lumeşti de tot felul. O asemenea credinţă i-a atras pe unii iudei convertiţi la creştinism, fiind favorizată şi de ideea apropiatei veniri a Domnului.

Cel dintâi eretic cunoscut ca milenarist este Cerint, iudeu din Alexandria şi contemporan, mai târziu, cu Sfântul Apostol Ioan. Gnostic iudaizant, el învaţă că Mântuitorul va stabili, la a doua venire, o împărăţie pe pământ în care locuitorii Ierusalimului se vor bucura de plăcerile trupului şi că acele plăceri vor dura o mie de ani. Cerint poate fi socotit ca fiind cel dintâi hiliast care a transplantat ideea unei împărăţii terestre şi egoiste din iudaism în creştinismul primar, a cărui învăţătură nu era încă pe deplin formulată. Cu toate că venea din rândul gnosticilor, care voiau să spiritualizeze toate reprezentările simţurilor (ceea ce este, de fapt, contrar concepţiei hiliaste), “Cerint în a cărui doctrină , în genere se contopiseră idei gnostice şi ebionitice, totuşi admite şi pune în vedere o împărăţie de o mie de ani, în care oamenii buni după substanţă se împărtăşesc de nemăsurata gustare vulgară a tuturor plăcerilor senzuale, până la desfrâu”.

Învăţătura hiliastă specifică eshatologiei iudaice precreştine a fost preluată de ebioniţi, apolinarişti, aboriţi, anabaptişti, hughenoţi, swedemborgieni, irvingieni, mormoni, darbişti, russelişti (iehovişti), adventişti şi alte secte derivate din aceştia. În literatura rabinică, adepţii hiliasmului au găsit temeiul şi sursa de informaţie pentru învăţătura lor, iar Apocalipsa Sfântului Ioan, interpretată într-un mod fantezist, a constituit pentru ei o sursă şi un pseudo-temei.