Mărturisirea dreptei credințe prin cultul ortodox

Cultul divin sau modalitatea omului de a intra în dialog, comuniune și relație cu Dumnezeu s-a manifestat întotdeauna pe două planuri și anume cultul divin public și cultul particular, nu ca două modalități care se exclud ci dimpotrivă, care se completează reciproc și care sunt complementare. Omul a avut, are și va avea nevoie de a comunica cu Dumnezeu de a sta în legătură cu Dumnezeu dacă va voi să stea în legătura autentică de iubire și dragooste care îi dă forță și putere pentru a duce la îndeplinire misiunea personală care i-a fost încredințată de Creator. Principalul scop al cultului este cel de a preaslăvi pe Dumnezeu, de a-i cere ajutorul în toate împrejurările vieții și de a-i mulțumi pentru toate câte ni le dă și le face pentru noi. După cum am arătat mai sus, dogmele sunt prezente în cult, acestea evidențiindu-se prin sensul poetic pe care îl au și prin transmiterea mesajului învățăturii de credință într-un mod cât mai apropiat credinciosului, adică prin rugăciune. Învățătura de credință în cult nu a avut doar un rol catehetic, pentru credincioși, ci a avut chiar și un rol sfințitor, pentru că unirea euharistică nu poate fi făcută dacă nu avem unitatea credinței, unitatea aceleiași învățături despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Biserică, despre Taine. De aceea acest „lex orandi, lex credendi” este de fapt cea mai bună reprezentare a acestei unități de la începutul creștinismului, între învățătură și rugăciune, între ceea ce trăim și ceea ce învățăm. Aceasta este cu adevărat ortodoxia în ortopraxia aferentă ei.

1.Cultul divin ca expresie a învățăturii de credință

Din toate timpurile omenirea a simțit că întreaga viață pe acest pe pământ nu poate fi rodul întâmplării și că tot ceea ce se întâmplă se întâmplă cu un scop bine definit. Lumea are un început iar acest început nu este rodul hazardului ci rodul, dragostei lui Dumnezeu față de noi oamenii. Dumnezeu de la început s-a revelat oamenilor arătându-le voia Sa și planurile sale, iar oameni au stat în legătură cu Creatorul prin ceea ce s-a numit și se numește cult. Etimologic cuvântul cult vine de la verbul colo-colere, a îngriji, a cultiva, a adora și așa mai departe. Cinstirea lui Dumnezeu sau a zeităților s-a manifestat la toate culturile pământului din toate timpurile; din punct de vedere creștin cultul înseamnă „orice formă sau act religios menit să îl pună pe om în legătură cu Dumnezeu, exprimând, pe de o parte, cinstirea sau respectul, iar pe de alta, mijlocind sfințirea omului sau împărtășirea harului dumnezeiesc” După căderea în păcat a primilor oameni acest cult care era unul direct cu Creatorul, a fost într-o oarecare măsură afectat deoarece omul a încercat să reintre în legătură cu Dumnezeu permanent. De aceea putem vorbi de 2 forme ale cultului, una internă adică sentimentele lăuntrice și simțămintele inimii, dar care așteaptă să fie revărsate în exterior de aceea regăsim și cealaltă formă a cultului și anume cultul extern sau exteriorizare trăirilot lăuntrice. Nu putem vorbi despre 2 forme despărțite între ele deoarece sentimentele exterioare nu sunt altceva decât fondul sufletesc aplicat în situații concrete. Atunci când lucrarea externă de preamărire a lui Dumnezeu e lipsită de fondul sufletesc, de înțelegere, de cunoașterea mistagogiei slujbelor poate degenera în ritualism și formalism care îl poate afecta și pe slujitor, acest formalism nefiind decât „lipsa de înțelegere a pentru importanța, pentru sensul și pentru sfințenia slujbelor, lipsa de simțire, de pietate lăuntrică, de evlavie lăuntrică” Dar și cultul intern fără exteriorizare duce la misticism, la izolare și individualizare nu la legătură deschisă cu ceilalți.

Se mai poate face o împărțire a cultului după numărul celor care îl practică, acest fiind un cult individual personal practicat independent de Biserică și un cult public când e practicat de o comunitate religioasă. Ce au în mod special cele 2 tipuri de cult, este că unul lasă libertatea credinciosului de a avea propria rânduială și libertatea timpului, spațiului de rugăciune pe când cultul divin public, adică cultul oficial al Bisericii Ortodoxe, presupune anumite norme de funcționare. În primul rând este nevoie de un spațiu determinat care este Biserica, locaș al tuturor credincioșilor, de asemenea se săvârșește la anumite timpuri determinate, principalele perioade fiind, anul liturgic (care începe la 1 septembrie), luna liturgică sau mineală, săptămâna liturgică (începe cu vecernia zilei de sâmbătă seara și se termină cu Ceasul IX, al Sâmbetei următoare fiind o înlănțuire de 7 zile liturgice), ziua liturgică (începe cu vecernia zilei și se termină cu Ceasul IX al zilei următoare, cuprinzând cele 7 Laude bisericești, încununate de Liturghie, atunci când se săvârșește). Trebuie spus că cultul divin public se săvârșește după un anumit tipic, adică după o rânduială oficială a Bisericii, pe cât posibil uniformizată, fixată în anumite cărți de cult. „Tipicurile scrise au fost la origine expuneri ale regulilor locale, descrieri ale modului cum tradiția liturgică a Bisericii a fost îndeplinită în condițiile date ale unei anumite perioade” Nu trebuie uitat că, spre deosebire de cultul particular, unde credinciosul este propriul săvârșitor al cultului, în cultul divin public, avem mijlocirea rugăciunilor și împreună rugători pe sfințiții slujitori, după cele 3 grade ale Preoției, diaconi, preoți și arhierei.

1.*** Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (IBMBOR), București, 2000;

2.Braniște, Pr. Prof. Ene Cultul Ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credințe, a dragostei, a păcii și a bunei înțelegeri dintre oameni, în ST, V(1953) , nr. 9-10;

3.Idem, Cultul Bisericii Ortodoxe Române față de cultul celorlalte confesiuni creștine și al sectelor din țara noastră, în ST, III(1951), nr. 1-2;

4.Idem, Cultul Ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credințe, a dragostei, a păcii și a bunei înțelegeri dintre oameni, în ST, V(1953), nr. 9-10;

5.Idem, Ene, Liturgica generală, ediția IV-a, Editura Partener, Galați, 2008;

6.Idem, Preotul de azi ca liturghisitor, în Studii Teologice (ST), I(1949) nr. 1-2;

7.Bria, Pr. Prof. Dr. IonTratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, Editura România Creștină, București, 1999;

8.Idem, Dicționar de Teologie Ortodoxă, ediția II-a, Editura IBMBOR, București, 1994;

9.Cabasila, Nicolae Despre viaţa în Hristos, traducere Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Arhiepiscopiei Mihăiță, Prof. Dr. Nifon Misiologie creștină, Editura ASA, București, 2005

10.Bucureştilor, Bucureşti, 1989;

11.Pruteanu, Ieromonah Petru Liturghia Ortodoxă istorie și actualitate, Editura Sophia, București, 2008,;

12.Remete, Pr. Conf. Dr. George Dogmatica Ortodoxă, ediția III-a, Editura Rântregirea, Alba-Iulia, 2000;

13.Schmemann, Alexander Introducere în teologia liturgică, traducere ieromonah Vasile Brânză, Editura Sophia, București, 2009;

14.Stăniloae Pr. Prof. Dumitru, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sfântului Duh asupra credincioșilor, în Ortodoxia, XXXIII(1981), nr. 1;

15.Idem, Introducere la Sfinții Varsanufie și Ioan, în Filocalia XI, traducere Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990;

16.Sfântul Irineu de Lyon, Contra ereziilor, traducere Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2007;

17.Vintilescu, Pr. Petre Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și cântare bisericească, Editura Partener, Galați, 2006;