Mântuirea subiectivă

Conditiile mantuirii subiective har, credinta si fapte bune

Principalul termen folosit de Sfanta Scriptura cat si de Sfanta Traditie pentru a arata motivul intruparii Fiului lui Dumnezeu, precum si scopul operei Sale cu privire la om este "mantuire". El este folosit atat pentru a numi lucrarea rascumparatoare a Mantuitorului Hristos prin jertfa de pe cruce, cat si pentru a numi starea celor care si-au insusit sau impropriat roadele jertfei de pe cruce. In primul caz, este vorba de mantuirea obiectiva , rascumpararea sau impacarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Mantuitorului, iar in al doilea, de mantuirea subiectiva sau personala, ori simplu mantuire, indreptare sau sfintirea omului, lucrare care se infaptuieste de fiecare crestin in parte prin har, credinta si fapte bune, pentru ca omul rascumparat prin jertfa lui Hristos, sa poata dobandi fericirea vesnica. Mantuirea subiectiva este impreuna-lucrarea lui Dumnezeu si a omului, prin care acesta isi insuseste roadele jertfei de pe cruce a Mantuitorului, fiind eliberat din robia pacatului si a mortii, incepand de la Botez si Mirungere o noua viata, prin care se face drept inaintea lui Dumnezeu. Aceasta noua viata se dezvolta si se intareste prin conlucrarea crestinului cu harul, ca rod al credintei, manifestandu-se in fapte bune, dar rasplata pe care o va primi va fi fericirea vesnica.

Precum rezulta din indemnul Sfantului Apostol Pavel, adresat filipenilor: "... lucrati cu frica si cu cutremur la mantuirea voastra" (Filip. 2, 12), mantuirea nu este un simplu dar de la Dumnezeu, nici numai un act sau o lucrare a omului, ci o actiune de durata care are un inceput, se dezvolta treptat si se realizeaza prin impreuna-lucrarea lui Dumnezeu si a omului. Desigur, ea se infaptuieste ca urmare a harului dobandit de om prin Taina Botezului, prin straduinta si propria lucrare a crestinului: Dumnezeu da harul Sau, iar din partea omului sunt necesare credinta si faptele bune.

Mantuirea subiectiva este consecinta rascumpararii in Iisus Hristos, prin Care ne-a venit harul si adevarul (Ioan 1, 17). In conceptia Bisericii noastre si spre deosebire de protestanti, mantuirea subiectiva sau indreptarea potrivit textului de la Rom. 8, 29, este o renastere spirituala adevarata si reala a omului, prin care el devine drept inaintea lui Dumnezeu. Ea progreseaza sau regreseaza datorita unor conditii subiective ale crestinului, fiind dependenta de pregatirea si de ridicarea lui din punct de vedere moral. Ea este deci susceptibila de crestere, intarire si desavarsire, dar fiindca este legata nu numai de vointa si lucrarea omului ci si de cum va gasi Dumnezeu rezultatul actiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur de mantuirea sa. De aceea, omului ii este necesara continua lucrare in acest scop, implinind toate poruncile si castigandu-si virtutea care le incununeaza pe toate: iubirea. In orice stadiu al cresterii sale duhovnicesti s-ar afla, el trebuie sa-si aduca aminte de cuvintele Sfantului Apostol Pavel: " Asa ca celui ce i se pare ca sta, sa ia aminte sa nu cada (I Cor. 10, 12).

Necesitatea harului pentru mantuire rezulta din universalitatea pacatului stramosesc: " Fiindca toti au pacatuit...indreptandu-se in dar, cu harul Lui, prin rascumpararea in Hristos Iisus" (Rom. 3, 23-24). Fara harul redobandit prin Iisus Hristos, nimeni nu poate nici sa voiasca, nici sa lucreze pentru mantuirea sa: " Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si sa voiti si sa faceti dupa a Lui bunavointa" (Filip 2, 13). Mantuirea este un dar al lui Dumnezeu, deci nu este rezultatul vredniciei personale a omului: " Caci in dar sunteti mantuiti, prin credinta, si aceasta nu de la voi: al lui Dumnezeu este darul. Nu din fapte, ca sa nu se laude nimeni. Pentru ca a lui faptura suntem, ziditi in Hristos Iisus spre fapte bune, ca sa umblam intru ele" (Efes. 2, 8-10).

Din cele de mai sus rezulta ca mantuirea este o lucrare in care Dumnezeu face inceputul prin harul sau, iar omul are nevoie de acest har si in continuare, straduindu-se incontinuu sa colaboreze cu el.

Mantuirea inceputa prin renasterea la o viata noua cere un efort sustinut din partea crestinului pentru realizarea cresterii sale duhovnicesti, spre a putea urca pe cele mai inalte trepte ale desavarsirii sale morale si a lua astfel cununa chemarii lui Dumnezeu in Hristos Iisus (Filip. 3, 13-14), prin urmare ea are mai multe trepte sau faze.

Etapele indreptarii

Cea dintai treapta este chemarea si pregatirea omului pentru renastere, pentru primirea harului divin. Omul nerenascut, fiind luminat de harul premergator de care simte nevoia si insusindu-si prin credinta adevarurile Revelatiei, doreste sa se mantuiasca, de aceea, constient de starea in care se afla, face o adevarata pocainta. Atat famenul etiopian, cat si Saul din Tars au simtit nevoia sa se impace cu Dumnezeu, trezindu-se in ei credinta in Hristos. Inainte de a renaste prin botez, harul lucreaza dinafara asupra omului, dar dupa botez harul se salasluieste in el insusi, lucrarea lui devenind mai vie. Mentionam insa ca aceasta chemare, aceasta lucrare de pregatire se savarseste in Biserica si nu in afara ei.

A doua treapta este renasterea omului in Hristos prin Taina botezului. Cu aceasta incepe indreptarea propriu-zisa, care consta, pe de o parte, in curatirea de pacatul stramosesc si de celelalte pacate savarsite pana la botez, iar pe de alta, in salasluirea harului lui Hristos in el, inclusiv harul virtutilor teologice, ceea ce marcheaza inceputul unei noi vieti, in care omul simte dorinta vie de a se uni cu Hristos si de a umbla "intru innoirea vietii" (Rom. 6, 4).

A treia treapta face vizibil progresul crestinului in viata cea noua in Hristos, aratandu