Maica Domnului în Sfânta Liturghie

Sfânta Liturghie a primit în decursul timpului mai multe definiţii, cum că ea ar fi slujba prin excelenţă a cultului Bisericii de Răsărit; slujba comunităţii şi în acelaşi timp al comuniunii; „Liturghia este Cartea deschisă a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ” . Liturghia este ambianţa comuniunii Sfintei Treimi ce întăreşte implicit comuniunea între oameni; ea îl scoate pe om din egoism prin dialogul comuniunii cu Dumnezeu. Toate acestea sunt adevărate, însă nu îndeajuns în a cuprinde întreaga bogăţie ce se deschide pentru noi în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii.

Din punct de vedere etimologic, termenul de Liturghie provine din limba greacă care înseamnă serviciu public, sau, cu alte cuvinte, slujbă obştească. De aceea, Sfânta Liturghie nu poate fi săvârşită doar de preot singur, el mai având nevoie de cel puţin un om lângă el care să reprezinte comunitatea credincioşilor.

Denumirea cea mai veche dată Sfintei Liturghii este „frângerea pâinii”, care s-a folosit în primele două veacuri creştine. Această denumire se află menţionată de trei ori în cărţile Noului Testament: „Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24, 35); „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (FA 2, 42); „În ziua întâi a săptămânii adunându-ne noi să frângem pâinea …” (FA 20, 7). Din secolul al II-lea şi al III-lea, s-a mai adăugat şi termenul de Euharistie care în limba greacă înseamnă mulţumire.

Fără Sfânta Liturghie, nici o sărbătoare nu ajunge la deplinătatea şi scopul ei deoarece ea ne introduce în atmosfera sărbătorii. Noi nu am putea simţi măreţia praznicelor împărăteşti dacă nu ar exista cadrul liturgic care să ne facă pe noi contemporani cu evenimentul din istoria mântuirii comemorat la fiecare praznic.

Liturghia nu este singura slujbă obştească din cultul ortodox, însă ea are un caracter cu totul deosebit. „Biserica lui Hristos e de neconceput fără Dumnezeiasca Liturghie, Dumnezeiasca Liturghie e de neconceput fără Taina Euharistiei, iar Taina Euharistiei e de neconceput fără finalitatea mântuirii noastre” .

În cadrul Sfintei Liturghii, ofranda credincioşilor este adusă în biserică unde aceasta intră în ofranda Bisericii pe care Hristos o prezintă lui Dumnezeu – Tatăl. Pâinea şi vinul sunt aduse lui Hristos ca dar al ostenelii noastre, acestea se sfinţesc treptat până în momentul epiclezei, când se prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos, pentru ca apoi El să ne întoarcă darul adus de noi, dându-Se pe Sine hrană nouă.

Dacă toată această prezenţă treptată a lui Hristos începe de la Proscomidie şi culminează cu prezenţa deplină şi reală a Sa în Sfânta Euharistie, tot aşa şi prezenţa Maicii Domnului în cult se poate observa începând tot de la Proscomidie şi culminând cu cântarea axionului după epicleză.

Cultul Maicii Domnului s-a desfăşurat şi se desfăşoară în Biserică prin lucrarea Duhului Sfânt. Acest cult se raportează mereu la Mântui¬torul Hristos, Capul Bisericii, şi la sfinţii Săi. În acest sens, Sfânta Scrip¬tură şi Sfânta Tradiţie sunt fundamentul şi viaţa Bisericii, deci şi al cultului Maicii Domnului. Din Sfânta Tradiţie face parte şi învăţătura despre Maica Domnului care s-a dezvoltat treptat ajungând la bogăţia şi frumuseţea de astăzi.

De la „inaugurarea” cinstirii Maicii Domnului de către Arhanghelul Gavriil: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Bi¬necuvântată eşti tu între femei!” (Lc. 1, 28) şi apoi de către Elisabeta: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Lc. 1, 42), admiraţia pentru persoana şi faptele ei a trecut în popor: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!” (Lc. 11, 27) . Fecioara Maria este şi ea însăşi con¬ştientă de cinstea care i se acordă, prevestind veneraţia de care se va bucura din partea tuturor oamenilor: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile" (Lc. 1, 48).

Dacă în primele trei secole cinstirea Maicii Domnului s-a manifestat în forme mai discrete, mai apoi, o dată cu acordarea libertăţii creştinilor (anul 313), cultul ei public s-a făcut simţit tot mai mult. Începând cu secolul al IV-lea se constată existenţa a tot mai multe forme de exprima¬re a acestui cult: „Cine este mai de cinste decât Maica Domnului?” se întreba odinioară Sfântul Ambrozie , arătând, totodată, amploarea venerării ei. „Ca o sămânţă care a aşteptat prea mult în pământ pentru ca să răsară la lumină” , tot astfel şi cultul Maicii Domnului a luat o dezvoltare mereu crescândă începând cu veacurile IV şi V.