Iubirea - Atribut Ontologic al Sfintei Treimi

Preliminarii

Sfânta Treime poate fi cunoscută doar prin lucrările Sale, esenţa ontologică rămânând incognoscibilă pentru umanitate. Fiinţa însăşi a lui Dumnezeu rămâne oceanul de nepătruns, abisul insondabil, întunericul divin, care învăluie de pretutindeni, în transcendenţa ei, pe cel ce se ispiteşte să o înţeleagă . Astfel Sfântul Apostol Pavel ne încredinţează lămurit că Dumnezeu este Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă (1 Tim. 6, 16). Totuşi Dumnezeu nu a lăsat umanitatea într-o totală necunoaştere a Sa, ci a dezvăluit anumite lucruri despre Sine celor ce poartă dorul divin. Fericitul Augustin a simţit această dorinţă a odihnei divine şi a mărturisit: Căci ne-ai făcut pe noi pentru Tine şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine . Descoperirea făcută de Dumnezeu, omului, este pe măsura înţelegerii sale a unei infime părţi din cele dumnezeieşti şi doar a celor ce sunt de folos pentru mântuirea sufletului. Această descoperire este de ordin supranatural şi dezvăluie parţial anumite însuşiri ale lui Dumnezeu, numite de teologie atribute divine. Atributele sunt nişte concluzii asupra acţiunii lui Dumnezeu, pe care noi le tragem privind cu ochii raţiunii luminate de credinţă, efectele lucrării lui Dumnezeu în lume . O altă definiţie a atributelor divine este: Atributele sau însuşirile lui Dumnezeu sunt proprietăţi reale ale Fiinţei dumnezeieşti, prin care Dumnezeu Se manifestă, comunicându-Se potrivit posibilităţii omeneşti de cunoaştere, în lucrările divine anume în creaţie, providenţă, mântuire, sfinţire, judecată, desăvârşire . Părintele profesor Dumitru Stăniloae referindu-se la atributele divine afirmă: Lucrările nu sunt decât atributele lui Dumnezeu în mişcare, sau Dumnezeu însuşi, Cel simplu, într-o mişcare de fiecare dată specificată, sau în mişcări multiple specificate şi unite între ele. În fiecare din aceste lucrări sau energii este în acelaşi timp Dumnezeu însuşi întreg, lucrător şi mai presus de lucrare sau de mişcare . Însuşirile lui Dumnezeu, aşa cum le cunoaştem noi, îşi dezvăluie bogăţia lor în mod treptat, pe măsură ce noi devenim apţi să ne împărtăşim din ele. Dar ca fiinţă subzistentă personal, Dumnezeu rămâne totdeauna mai presus de ele, deşi într-un fel oarecare El este izvorul lor. Deci nu greşim dacă le socotim existente, în totalitatea lor, într-un mod mai presus de orice înţelegere şi într-o simplitate inepuizabilă în fiinţa Lui. De aceea, ca manifestări dinamice ale lui Dumnezeu, ele sunt ,,în jurul fiinţei Lui’’, şi nu fiinţa Lui însăşi .

Bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu

Sfântul Dionisie Areopagitul numea bunătatea însăşi existenţa dumnezeiască (obârşia dumnezeiască) care, prin însăşi faptul că e binele, ca bine fiinţial (prin fiinţă), întinde bunătatea la toate cele ce sunt. De fapt, precum soarele nostru, nu prin cugetare sau voinţă, ci prin însuşi faptul că este, luminează toate care participă la lumina lui după raţiunea puterii lor, aşa şi binele mai presus de soare, prin însăşi existenţa lui, ca arhetipul ridicat mai presus de chipul lui obscur, transmite tuturor, pe măsura lor, razele întregii bunătăţi. Prin acestea au luat subzistenţă toate fiinţele, puterile şi lucrările inteligibile şi înţelegătoare . Deci Dumnezeirea procedează la actul creaţiei datorită bunătăţii supraexistente şi în sensul că această creaţie nu poate fi decât bună, odată ce şi Dumnezeirea este bună prin însăşi existenţa sau supraexistenţa Ei . Astfel întreaga creaţie tinde spre Dumnezeu deoarece îşi are originea în El. Sfântul Ioan Damaschin prezintă atributele divine astfel: Dumnezeirea este desăvârşită şi nu-i lipseşte nimic în ce priveşte bunătatea, înţelepciunea şi puterea; este fără de început, fără de sfârşit, pururea dăinuitoare, necircumscrisă şi, ca să spunem într-un cuvânt, desăvârşită în toate . Iar în capitolul despre creaţie, al Dogmaticii, utilizează un câmp semantic bogat, în legătură cu atributul divin al bunătăţii. Sfântul menţionează sintagmele: ,,bunul şi preabunul Dumnezeu”, ,,mulţimea bunătăţii Sale”, ,,binefacerile Sale”, ,,bunătatea Lui” . Astfel Sfântul Maxim Mărturisitorul întăreşte cele menţionate mai sus, zicând: Patru dintre însuşirile dumnezeieşti care susţin, păzesc şi izbăvesc cele ce sunt le-a împărtăşit Dumnezeu pentru bunătatea Sa desăvârşită, aducând la existenţă fiinţa raţională şi mintală: existenţa, existenţa veşnică, bunătatea şi înţelepciunea. Dintre acestea primele două le-a dăruit fiinţei, iar ultimele două, adică bunătatea şi înţelepciunea, capacităţii de a voi. Aceasta pentru ca ceea ce e El prin fiinţă să ajungă şi zidirea prin împărtăşire. Pentru acestea se spune despre ea că s-a făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; şi după asemănarea Celui bun şi drept după fiinţă, cel bun şi înţelept după har. Adică toată firea raţională este după chipul lui Dumnezeu, dar numai cei buni şi înţelepţi sunt după asemănarea Lui . Practic bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu formează un întreg omogen, care se revarsă asupra întregii creaţii, dar în special peste umanitate. Întrucât prin iubirea Sa, Sfânta Treime, îşi revarsă sub diferite forme bunătatea asupra creaturilor, împărtăşindu-le bunuri de cea mai înaltă valoare ce se poate cugeta şi, prin aceasta, făcându-le părtaşe la propria Sa fericire . Sfântul Ioan Damaschin întăreşte oarecum această definiţie, când afirmă că Sfânta Treime împărtăşeşte făpturilor Sale tot binele, potrivit puterii de receptivitate a fiecăreia . Dar ceea ce este foarte important de subliniat este faptul că Dumnezeu nu-l constrânge pe om să-i accepte darurile, ci pe măsura înţelegerii şi receptivităţii umane colaborează (conlucrează) cu acesta. Marele teolog Dumitru Stăniloae descrie elocvent atributul dumnezeiesc al iubirii, consemnând: Iubirea dumnezeiască e mişcarea lui Dumnezeu spre făpturi, spre unirea cu ele. Dar ca să fie mişcare spre cineva, trebuie să existe o astfel de mişcare eternă în Dumnezeu. Aceasta înseamnă că în Dumnezeu e o comunitate de persoane între care se manifestă iubirea. Iubirea în Dumnezeu ar implica şi ea o mişcare de la o Persoană spre Cealaltă. Dar întrucât în Dumnezeu nu e o mişcare pentru depăşirea unui grad de iubire spre un grad mai intens şi deci depăşirea unei distanţe ce mai există între Persoanele divine, sau spre o mai deplină unire între Ele, mişcarea iubirii în Dumnezeu e unită într-un mod paradoxal cu nemişcarea . Sfântul Dionisie Areopagitul arată următorul pas, adică Dumnezeu este mai presus de toată starea (nemişcarea) şi mişcarea .