Istoria Religiilor

Istoria religiilor este o parte a istoriei universale, a istoriei culturii si civilizatiei, caci homo faber, cum sublinia Mircea Eliade, a fost totodata homo ludens, sapiens si religiosus; s-a constatat faptul ca sacrul a fost si este un element structural al constiintei omului.

In sistemul stiintelor, Istoria religiilor in dimensiunea sa laica, nepartinitoare, infatiseaza fenomenele si procesele care s-au petrecut si care s-au succedat din punct de vedere religios in istoria lumii.

Din perspectiva teologica, istoria religiilor cerceteaza si descrie credintele oamenilor, manifestarile lor religioase, modurile de receptare si simtire a sfinteniei si de exprimare a ei, institutiile sacre si sperantele de realizare mai directa a legaturii cu divinul.

Religia este legatura care permite omului sa intre in contact cu Realitatea Ultima si Transcendenta de care omul crede ca depinde existential prin raporturi culturale, teoretice, stabilite de omul insusi ca raspuns dat acestei realitati.

Religia reprezinta un mod de a percepe natura inconjuratoare, viata sociala, iar radacina sentimentului religios este Dumnezeu, prezent in sufletul omului.

Religia, ca fenomen, este unica, dar imbraca diferite forme istorice si culturale sub impactil stadiului dezvoltarii civilizatiei umane la diferite tari si popoare.

Referindu-se la nasterea sentimentului religios, Mircea Eliade preciza in jurnalul din 1959: Religia este intr-adevar rezultatul caderii, al uitarii, al pierderii starii de perfectiune primordiala. In Paradis, Adam nu cunostea nici experienta religioasa, nici teologia, adica doctrina asupra lui Dumnezeu. Inainte de pacat nu exista religie. Tendinta de a sacraliza unele fenomene din existenta sa, este proprie omului si exprima nevoia acestuia de valorizare si idealizare, care compenseaza neputinta si imperfectiunea sa. Astfel, credintele si practicile religioase sunt un mod specific uman de a fi in lume. Sacralizarea este legata si de permanenta aspiratie de implinire si autodepasire umana, orientata spre o proiectie ideala, absoluta, transcendenta, supranaturala, intruchipata initial in mituri si ritualuri sacre, inchegate apoi in sisteme mai complexe, cum sunt religiile.

Sacrul si profanul sunt doua modalitati de a fi in lume, doua situatii existentiale, asumate de om, care sunt diametral opuse, dar importante pentru intelegerea specificului religiilor, dar si a tuturor actelor omului.

Religia, in intelesul sau obisnuit exprima un ansamblu de credinte, sentimente, reguli morale si rituri provenite din constiinta indivizilor sau a colectivitatilor ce considera ca se afla in legatura cu o fiinta suprema sau cu mai multe de care depind.

- credinta intr-o forma suprema (monoteism), sau in mai multe fiinte superioare (politeism), sau intr-o forma superioara adorata intre alte divinitati ca si cand ar fi unica (henoteism); - un numar de invataturi cu privire la fiinta suprema sau la fiintele superioare si la indatoririle religioase ...