Iisus Hristos - Alfa și Omega

Mântuitorul Iisus Hristos reprezintă încununarea unei revelaţii supranaturale îndelungate şi certitudinea absolută că El este Fiul lui Dumnezeu şi Unicul Mântuitor. Simbolul de Credinţă în articolul 2 ne spune că Fiul lui Dumnezeu este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, născut din Dumnezeu Tatăl din veşnicie, de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut. Iar de la articolul 3 până la articolul 7 inclusiv, Simbolul de Credinţă ne arată că Dumnezeu Fiul ne-a mântuit prin întruparea, moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer, precum şi faptul că El va fi la sfârsitul veacurilor judecătorul celor vii şi al celor morţi, întemeind o împărăţie duhovnicească veşnică. Hristos este alfa şi omega, începutul şi sfârşitul existenţei noastre omeneşti.

Omul, după ce a căzut în păcat, a devenit rătăcit şi bulversat, deoarece pierduse legătura cu Dumnezeu, prin neascultarea lui. Această rătăcire a fost conştientă şi voluntară, deoarece înainte de a păcătui avea încă libertatea de a alege, fapt care îi putea asigura veşnicia şi fără sa păcătuiască.

Această rătăcire poate afecta la mântuirea lui şi implicit a umanităţii. Neascultarea lui condiţionează mântuirea, iar depărtarea lui de Dumnezeu înseamnă lipsirea celui rătăcit de un element fundamental pentru mântuire.

Providenţa este manifestarea iubirii lui Dumnezeu faţă de lume. După învăţătura creştină, Dumnezeu fiind iubire (I Ioan IV, 8), El nu trăieşte numai în sine. Iubirea se cere să fie activată cât mai mult.

«Acest lucru îl vedem clar la Dumnezeu, care îşi activează iubirea Sa, nu numai în comuniunea treimică, ci a hotărît, din veci, să o reverse şi asupra altora. Iar pentru a avea asupra cui s-o reverse, El a hotărât din veci, crearea lumii. Astfel crearea este prima manifestare în afară a iubirii divine. Este prima acţiune externă a lui Dumnezeu şi premisa tuturor celorlalte acţiuni ale Divinităţii».

Dumnezeu, după ce a creat lumea, nu a lăsat-o în părăsire, cum susţin nefondat deiştii, ci îi poartă de grijă, atât pentru a nu se intoarce în nefiinţă, cât şi pentru a o sprijini să-şi ajungă scopul fixat – mântuirea.

Providenţa se arată în toate lucrurile lumii, de la cele mai mici, până la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoaşte şi le îngrijeşte.

Sfinţii Părinţi caută să arate în scrierile lor, această lucrare a lui Dumnezeu în lume. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că «Dumnezeu nu numai că a adus la lumină zidirea, dar după ce a adus-o, o îngrijeşte. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute şi nevăzute, toate acestea se bucură de pronia Lui. Fără această lucrare, ele se duc, se scurg şi pier».

De ase¬menea Sfântul Clement Alexandrinul, vorbind despre această lucrare a lui Dumnezeu, zice: «înfrăţirea, ordinea şi măiestria lucrurilor văzute ne arată pronia dumne¬zeiască».