Dimensiunea religioasă a existenței

Introducerea creştinismului in Ţarile Române

Expunerea istoriei literaturii romane s-a facut in numeroase randuri pe secole, personalitati ori curente. Daca secolul este o unitate istorica destul de comentata, el nu exprima totdeauna masura reala a unei impartiri dupa evolutia faptelor. Adeseori evenimentele ori seriile de evenimente, cu efectul lor, depasesc datele prea rotunde ale cronologiei. De asemenea istoria literara nu poate fi socotita ca o galerie de portrete si nici simpla expunere a ideilor. Cu atat mai eronata este infatisarea unei literaturi numai dupa influentele externe, care adesea se intimpla sa coexiste astfel ca eticheta nu convine de fel continutului adevarat. Din aceste cauze, intrebuintam adesea metode de expunere diverse, dupa imprejurari ori dupa felul in care se prezinta materia.

Literatura română este o literatură romanică.Precum se ştie, dupa cucerirea Daciei de Traian in anul 106, limba latină populară a devenit limba oficială in Dacia şi, după o lungă întrebuinţare; pana în secolul al VII-lea, înainte de venirea slavilor, a capătat o structură proprie, devenind limba română, străromână.

In Dacia, creştinismul pătrunsese, chiar de la începutul colonizării romane, adus de legionari. O dovedesc numeroase vestigii arheologice, precum si limba unde toate cuvintele despre ceea ce se poate numi “creştinismul de bază” sunt latineşti: Dumnezeu duminică, cruce, creştin, biserică, lege sacră,cuminecare, rugaciune,altar, Scripturi, sfant mai ales în cuvinte compuse ca Sânta Maria, Sân Petru, Sân Nicolae, deoarece in limbajul current, a fost inlocuit cu Sfant, prin contaminare cu slavonul “seventu”. Cu toate acestea , organizarea ecleziastică, instalarea unei ierarhii bisericeşti au aşteptat sfarşitul marilor navaliri barbare si coincide cu perioada de glorie a primului Ţar bulgar, deoarece au păstrat slavona veche drept limbă bisericeasca pana la sfârsitul secolului al XVII-lea, însă tot timpul au fost supuşi de departe, patriarhatului Constantinopolului. Urmarea este că cei mai mulţi termeni privitori la organizarea ecleziastica, precum si la teologie sau la literatura religioasă sunt de origine slavo-greacă.

Creştinismul apărut în primul secol al erei noastre aduce un mesaj universal mai presus de divizunile naţionale şi sociale. Răspândirea creştinismului în România şi menţinerea lui de-a lungul vremii s-a făcut în strânsă conexiune cu Imperiul Bizantin. Bizanţul a rămas, după retagerea autorităţii şi armatei romane din Dacia la sfârşitul secolului III, singura forţă politică din Orient care s-a putut impune în faţa migratorilor

Primii creştini au pătruns în Dacia, probabil, odată cu armatele şi coloniştii lui Traian. În anul 313 împăratul Constantin cel Mare a recunoscut creştinismul ca religie acceptată în cadrul Imperiului Roman, ceea ce a determinat creşterea continuă a numărului comunităţilor creştine şi sprijinul statului pentru organizarea Bisericii. Drept urmare, Dobrogea va cunoaşte o intensă viaţă creştină, iar la Tomis va fi înfiinţat un episcopat, numărul bazilicilor creştine descoperite în secolele IV-VI în oraşele dobrogene depăşeşte cifra de 40.

Numeroşi misionari sud - dunăreni au trecut la nordul fluviului pentru a răspândi religia creştină în rândul populaţiei romanice. Astfel, numărul obiectelor cu simboluri creştine descoperite în spaţiul nord – dunărean creşte considerabil. Bazilici creştine au fost descoperite la Porolissum în Transilvania şi la Sucidava în Oltenia. Multe morminte din această perioadă atestă practicarea ritului şi ritualului creştin de înmormântare. Alături de acestea au fost identificate şi numeroase morminte specifice unei populaţii necreştine, ceea ce arată că în Dacia la fel ca în întreaga Europă, creştinismul a coexistat multă vreme cu vechile credinţe păgâne.

După aşezarea slavilor şi a bulgarilor la sudul Dunării şi după creştinarea acestora, creştinismul populaţiei de la nordul Dunării a suferit o puternică influenţă din partea celui slav şi bizantin. Organizarea bisericească, modul de săvârşire a slujbei în biserică şi limba în care se predică se schimbă; astfel slavona devine limba creştinismului românesc, situaţie care va dăinui tot Evul Mediu. După anul 1054, când creştinismul se desparte în două ramuri (apusean cu capitala la Roma şi răsăritean cu capitala la Constantinopol), românii vor rămâne în sfera tradiţiilor răsăritene (ortodoxia). Ei vor deveni astfel sigurul popor european de origine latină cu o credinţă ortodoxă