Cunoașterea lui Dumnezeu în viziunea lui Losky

Introducere

Comuniunea cu cineva sau ceva şi intrarea în legătură cu el presupune cunoaşterea lui. Veşnica comuniune cu Dumnezeu se bazează pe cunoaşterea Lui. Aceasta este viaţa veşnică:” să te cunoască pe tine singurul şi adevăratul Dumnezeu „ spune Mântuitorul Iisus Hristos în Rugăciunea Arhierească (In 18, 3). Intrarea în comuniune cu Dumnezeu presupune din partea noastră un act de cunoaştere:” Trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu să ştim dacă este un părinte şi stăpân destoinic...dacă este milostiv, îndurător, iertător sau numai drept şi necruţător”. Dumnezeu poate fi descoperit de noi în creaţia Sa: ”Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria „ (Ps.18,1) Cunoaşterea (gr.γνοζισ, lat. co-gnoscere) , ca sesizare sau percepere spirituala a adevărului lui Dumnezeu descoperit în Cuvântul Său întrupat. Posibilitatea cunoaşterii stă în faptul descoperirii lui Dumnezeu ca fiinţă personală şi în capacitatea omului de a intra în dialog cu Dumnezeu. Totuşi, teologia a recunoscut întotdeauna caracterul limitat al cunoaşterii lui Dumnezeu şi al persoanei,în general. Prezenţa lui Dumnezeu, ca de altfel a oricărei persoane, nu se poate defini şi limita, fiind mai presus de orice noţiune , atribut şi simbol: ,, Sfânt, Sfânt eşti Doamne, Dumnezeul meu, cel ce eşti înălţimea desăvârşirilor celor nespuse şi adâncul tainelor celor neurmate”. Cunoaşterea teologică are un început dar nu are un sfârşit.

Cunoaşterea este „comunicare morală vie între persoane, dintre care fiecare este şi obiect şi subiect pentru cealaltă căci, în sensul cel mai propriu, numai persoana este cognoscibilă şi numai de către persoană”.

Personalitatea lui Dumnezeu rămâne învăluită chiar in actele Sale de dezvăluire, de aceea se poate spune că ,,nimeni n- a văzut vreodata pe Dumnezeu” (In 1,18). Raţiunea luminată de credinţă este mijlocul prin care omul îl poate descoperi pe Dumnezeu din creaţia Sa. Cu ajutorul unei raţiunii cugetătoare, întreaga natură, este pentru om o carte deschisă în care poate citi despre atotputernicia, bunătatea, dreptatea, iubirea, atotştiinţa Creatorului. Acest mod de descoperire firească, naturală poartă denumirea de Revelaţie naturală. Pe această cale naturală de cunoaştere a lui Dumnezeu nu toată lumea Îl vede la fel pe Creator: „ Veacuri de-a rândul, datorită păcatului, oamenilor li s-a întunecat mintea şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului”. (Rm.1,25). Dumnezeu fiind Duh absolut şi aflându-se în „lumina cea neapropiată” (I Tim.6,16) este cu totul altceva decât noi oamenii şi de aceea nu i se descoperă oricui şi oricum. Dumnezeu se descoperă pe cale supranaturală comunicând direct voia Sa unor oameni aleşi. O numim supranaturală deoarece este făcută de Dumnezeu în mod direct şi fiindcă omul neputând ajunge singur la cunoaşterea ei o primeşte prin mijloacele lui Dumnezeu mai presus de fire.

Revelaţia este un proces tainic, comuniune directă din partea lui Dumnezeu, adresată omului spre mântuirea sufletului. Ea reprezintă cuvântul lui Dumnezeu inspirat de Duhul Sfânt.

Teologie şi mistică în tradiţia Bisericii de Răsărit

Orice teologie întrucât face arătarea tainei dumnezeieşti, deci a datelor revelaţiei, este o teologie mistică. Pe de altă parte adesea teologia este opusă misticii, aceasta din urma fiind socotită ca un domeniu inaccesibil cunoaşterii, ca o taina negrăită, ceva ascuns care poate fi mai degrabă ascuns decât cunoscut. În tradiţia răsăriteană nu s-a făcut nici o distincţie între mistică şi teologie, între trăirea personală a tainelor dumnezeieşti şi dogma afirmată de Biserică. Nu există mistică creştină fără teologie, dar nici teologie fără mistică. Mistica este aşadar, socotită drept desăvârşire sau piscul întregii teologii, drept teologia prin excelenţă. Teologia creştină, spre deosebire de gnosticism, este dintotdeauna un mijloc, un ansamblu, de cunoştinţe care trebuie sa servească un scop care este mai presus de cunoaştere. Această ţintă ultimă este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea cum îi spun Părinţii greci.