Credința Creștină și Secularizarea

Secularizarea este procesul care se referă la ,,ieșirea structurilor sociale și a culturii de sub influența religioasă, la aplicarea unei independențe totale a acestora față de domeniul credinței și față de structurile eclesiale, la dezvoltarea de concepte axiologice non-religioase și aplicarea acestora la nivel individual prin simpla aderare la ele și fără implicare responsabilă absolută, la individualizarea relațiilor sociale și a comportamentelor morale” .

La baza procesului de secularizare se află conceptul de autonomie a lumii față de Dumnezeu, care a dus la dezvoltarea unei teologii gnostice care a oscilat între un raționalism care pretindea că-L poate conoaște pe Dumnezeu în ființa Lui și un agnosticism care interzice orice cunoaștere a lui Dumnezeu în afară de revelația adusă de Iisus Hristos . Astfel ambele sisteme de gândire și de cunoaștere au izolat Sfânta Treime într-o transcendență inaccesibilă. Această concepție deistă constă în faptul că atribuie cunoașterii lui Dumnezeu o simplă dimensiune intelectualistă și face abstracție de implicațiile ei morale și spirituale asupra omului ca ființă psiho-fizică. Atât agnosticismul cât și raționalismul au promovat ruptura dintre teorie și viață, dintre spirit și materie. Astfel cunoașterea lui Dumnezeu a devenit o problemă strict intelectuală, fără consecințe spirituale și morale pentru viața duhovnicească a credincioșilor, contribuind puternic la secularizarea societății .

Autonomia creației ca rezultat al izolării lui Dumnezeu în transcendent, a dus la autonomia omului și a rațiunii umane față de Sfânta Treime. Unii teologi apuseni arată că această autonomie a rațiunii are temei biblic și patristic, că omul prin propria rațiune, fără intervenția harului dumnezeiesc, poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Iluminismul a preluat și proclamat autonomia rațiunii și a introdus o separație profundă între ordinea naturală a umanității și cea supranaturală a lui Dumnezeu. În acest sens nu mai este loc pentru miracole sau intervenții dumnezeiești prin providență, ca o categorie a procesului de explicare . Astfel omul european a început să considere harul divin o violare a ordinii naturale și ca un atentat împotriva libertății de gândire, ,,pornind pe panta îndepărtării de ordinea supranaturală pentru a se angaja pe calea procesului de secularizare, al unei lumi care se vrea autonomă” .

Conform concepției iluministe, dacă Dumnezeu este izolat în transcendent iar lumea este autonomă, atunci omul poate lua locul lui Dumnezeu pe pământ și să o domine potrivit bunului plac. În acest sens omul nu mai caută să înțeleagă și să scoată legile din natură, ci el impune naturii legea sau ordinea emanată din rațiunea sa autonomă. Totuși trebuie recunoscut că această dominare a naturii a dus la un imens progres științific și tehnologic pozitiv (condiții civilizate de viață, medicina, combaterea bolilor mult timp considerate incurabile, prelungirea vieții etc.), dar care uneori se întorce împotriva sa (poluarea și criza ecologică în general, bomba atomică, noi boli incurabile etc.).

Grava eroare teologică care a confundat transcendența lui Dumnezeu cu absența Sa din creație a dus la eliminarea Lui din realitatea lumii văzute, pentru a fi cantonat în sfera subiectivității umane, fapt care a dus la privatizarea religiei – devenind un sistem de valori alături de alte sisteme marginale . Dacă Dumnezeu a fost eliminat din creație, atunci lumea poate fi concepută ca o mașină uriașă care funcționează fără intervenția Lui. Pe această cale omul, care se simte mândru de cuceririle lui științifice și tehnologice, de dominația lumii materiale, își pierde libertatea interioară și devine sclavul unor forțe iraționale, spirite și patimi, care-i transformă viața interioară într-un coșmar și-l desfigurează din punct de vedere duhovnicesc . ,,Conceptul modern de autonomie a rațiunii vine din umanismul păgân, adică din încrederea nelimitată în puterea individului de a se ridica deasupra lumii formulându-i sau dictându-i legile lui. E o atitudine de orgoliu, care reproduce la infinit și consacră păcatul lui Adam, căzut prin trufie în clipa când îl îmbăta iluzia înălțării prin propria natură” .