Creația - Operă a iubirii lui Dumnzeu

“La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”(Facerea 1,1). Cerul – “şamayim” – este numit în Sfânta Scriptură “sălaşul lui Dumnezeu” (Psalmul 32,14), sanctuarul Său (Psalmul 102,19; Isaia 63,15), iar pământul este destinat omului. Ca urmare, omul a fost adus la existenţă numai după ce I s-a pregătit un mediu adecvat. Ca şi omul, pământul a fost creat în mod gradat. În contrast cu cerul, despre care nu se spune că Dumnezeu I-ar mai fi adăugat ceva, pământul este înfăţişat în prima fază a creaţiei ca ceva dezordonat şi dezorganizat, adică netocmit şi gol (“tohu va bohu”) în limbaj biblic. Numai prin lucrarea lui Dumnezeu Tatăl, împlinită prin Cuvântul şi în Duhul Sfânt (Facerea 1,1-15), pământul a devenit propice pentru a fi locuit de cel ce era destinat să-l stăpânească (Facerea 1,28).

În gândirea teologică nu numai pământul, ci viaţa însăşi s-a dat omului ca un dar. Însă acest prim dar nu ar fi fost deplin fără cel de-al doilea, pământul, ca mediu vital în care omul să se împlinească pe sine. Pământul apare deci, în concepţia biblică vechitestamentare, ca un mediu destinat omului. De aceea, aşa cum subliniază mitropolitul Filaret al Moscovei, omul a fost creat ultimul pentru a intra în cosmos “ca împărat şi pontif”.

Trăsătura esenţială a cosmologiei biblice şi a gândirii majorităţii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii este aceea că omul a fost destinat să aibă o poziţie privilegiată, o poziţie regală şi sacerdotală. Din păcate, nu totdeauna s-a arătat a fi la înălţimea chemării sale. Chiar de la începutul existenţei sale, binecuvântarea divină ce i s-a adresat – aceea de a “stăpâni pământul” – din cauza neascultării s-a transformat în blestem: “blestemat va fi pământul pentru tine”(Facerea 3,17). Deci chiar de la început omul a ratat şansa care i se oferise – aceea de a fi rege şi sacerdot al creaţiei. Pentru Sf. Maxim Mărturisitorul lumea era un templu cosmic în care omul fusese aşezat cu destinaţia precisă de a-şi exercita sacerdoţiul în numele întregii creaturi pe lângă Creator. Deşi era parte integrantă a creaţiei, omul a accentuat în chip exagerat destinaţia de stăpân, s-a comportat deci mai mult ca un rege, neglijând total cea de-a doua chemare, aceea de sacerdot al creaţiei. A uitat, cu alte cuvinte, de orice responsabilitate faţă de natura în care a fost plasat. Aşa cum se subliniază în documentul final al celei de a VII-a Adunări a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Dumnezeu a fixat nişte limite precise ale permisiunii acordate lui Adam şi Eva de a se înfrupta din fructele grădinii Eden. Atâta timp cât au respectat aceste limite au trăit în armonie cu mediul înconjurător, iar grădina Edenului şi-a păstrat calitatea de paradis. Din momentul neascultării, deci a depăşirii limitelor impuse, mânia divină s-a şi abătut asupra lor, iar raporturile care fuseseră stabilite între cei dintâi oameni şi mediul înconjurător au fost abolite.

În consecinţă, raporturile de armonie care existau, din rânduiala divină, între om şi restul creaţiei, au fost întrerupte. El nu a mai avut loc în paradisul terestru destinat lui şi a fost alungat într-un mediu mai puţin prielnic (Facerea 2,9;3,17). De acum, pentru el, munca pământului nu mai este o delectare, ci mai curând o încercare, pământul producându-I spini şi pălămidă (Facerea 3,18). Îndeletnicirile agricole apar ca o consecinţă a păcatului, iar pământul pare a-I fi şi el destul de ostil căci a devenit sărac (Numerii 13,19), arid (Deuteronom 32,10), sărat (Iov 39,6) sau chiar metalic (Levitic 26,19). Ostilitatea pământului se accentuează prin crima lui Cain care devine un rătăcitor permanent (Facerea 4,12), iar blestemul divin rostit asupra pământului se concretizează prin declanşarea potopului (Facerea 7,10). După marele diluviu însă, ca o consecinţă a încheierii legământului cu Noe (Facerea 9,1-17), omul este pentru a doua oară binecuvântat de Dumnezeu şi ca urmare reconfirmat în poziţia de stăpân al făpturii. În plus, se pare că de această dată obţine drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor creaturilor vii care-I vor completa hrana alături de regnul vegetal (Facerea 1,28-29;9,3). Era interzisă omului doar consumarea sângelui (Facerea 9,4), căci acesta era considerat sinonim cu viaţa Dacă prin voia şi lucrarea lui Dumnezeu pământul este fertil şi productiv, aşa cum a fost asigurat Noe de către Dumnezeu Care i-a zis:”Cât va trăi pământul, semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai înceta” (Facerea 8,22), prin lucrarea omului se poate strica echilibrul fixat de la început spre binele întregii făpturi. Omului i s-a încredinţat stăpânirea pământului pentru că era cea mai perfectă dintre făpturi, însă nu-I un bun ce-I aparţine în exclusivitate, ci este al tuturor celor vii (Isaia 38,11).

Prezenţa lui Dumnezeu în sânul creaţiei sau Dumnezeu petrecând întru ale Sale

Referatul biblic despre creaţie ne arată că Dumnezeu este prezent în sânul făpturii, iar această prezenţă este arătată ca prezenţă întru ale Sale. Sfânta Scriptură Îl prezintă pe Dumnezeu ca făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.”(Facerea 1,1) “Toate prin El s-au făcut; şi fără El, nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.”(Ioan 1,3); “Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate.”(Coloseni 1,16-17). În “Omilii la Hexaemeron” Sf. Vasile cel Mare întăreşte adevărul scripturistic, arătând că lumea nu-şi are cauza existenţei în ea însăşi “ci Dumnezeu a făcut-o: ca bun, această operă folositoare; ca înţelept, această operă prea frumoasă; ca puternic, această operă foarte mare.”