Arta bizantină în România

ARTA BIZANTINĂ

În cursul se¬colelor IV şi V, elementele şi formele multiple şi variate ale primelor construcţii creştine, de provenienţe diverse, se combină, se contopesc şi dau naştere, în Răsărit, unui mod unitar de a construi, adică unui nou stil arhitectonic, rezultat din amestecul formelor de artă-clasică cu cele de provenienţă orientală: stilul bizantin, care, va rămâne până astăzi stilul unic şi oficial al bisericilor ortodoxe din toate părţile lumii, realizat, întro bogată diversi¬tate de variante (substiluri), regionale, naţionale sau locale.

Trei elemente, concepţii sau curente diferite de cultură se combină în formaţia noii arte: elenismul, Orientul şi creştinismul.

Principalele tendinţe şi elemente de origine elenistică şi orientală adoptate de arta bizantină:

a) Din Siria provin în arhitectura şi sculptura bizantină: forme de ornamentaţie sculpturală (foaia de acant, frunza dreaptă, foi groase dantelate, forme geometrice: cercuri, rozete, stele şi figuri de animale), folosirea pietrelor cizelate şi a contrastelor de culori în ornamentaţia externă, iar în pictură o nouă tradiţie iconografică, opusă celei eleniste, o tradiţie mai realistă, mai dramatică şi care caută să se apropie mai mult de natură, să redea în chipurile umane expresia individuală, iar în scenele istorice şi în compoziţii, reprezentarea mai mult veridică decât simbolică sau convenţională.

b) Din Egipt arta bizantină a luat altarul triconc (treflat) şi orna¬mentaţia bogată, mai ales cea sculpturală şi picturală. De la Alexandria, celebru centru al culturii eleniste Bizanţul moşteneşte în pictură gustul decoraţiei pitoreşti, cu peisajele, motivele arhitectonice, cu scenele ge¬nului, cu figurile sale alegorice şi probabil gustul decoraţiei policrome (multicolore); îndeosebi iconografia bizantină păstrează din tradiţia alexandrina atitudinile nobile ale portretelor, liniile clasice ale drape¬riilor vestimentare, gesturile măsurate, compoziţia echilibrată şi simplă, pe care o consacrase arta greacă.

c) Alături de Siria, Asia Mică şi Armenia joacă un rol esential mai ales în formarea arhitecturii bizantine; aici se realizează mai întâi fu¬ziunea între elementele elenistice şi cele orientale, cărora li se adaugă de timpuriu influenţa creştinismului. O creaţie proprie a Asiei Mici şi a Armeniei este basilica acoperită cu bolţi şi basilica cu cupolă, care face tranziţia de la tipul basilical pur la cel bizantin. Meşteşugul savant al arhitecţilor anatolieni înlocuieşte cupola persană, sprijinită pe conuri de unghi (importată din Armenia), cu cupola pe pandantive, formă specifică a arhitecturii bizantine.

Două curente sau tendinte contradictorii se pot constata în timp în istoria artei bizantine:

a) Una a artei imperiale, oficiale şi savante, cultivată la curţile im¬periale, în lumea demnitarilor, a vârfurilor eclesiastice, a savanţilor şi a teologilor şi caracterizată prin predominarea elementului clasic (ele¬nist);

b) Alta, a artei populare şi monastice, reprezentată îndeosebi de monahi şi preferată în cadrul maselor populare (militari, comercianţi, meş¬teşugari şi ţărani), caracterizată prin predominarea elementului oriental (tehnica mai puţin luxoasă, pictura murală în loc de mozaic, căutarea pi¬torescului, a realismului, a emoţiei dramatice etc).

ARTA BIZANTINĂ ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

Arta bizantină s-a răspândit în Balcani, în Serbia, Bulgaria, Ţările Române, Ucraina şi Rusia, o dată cu creştinismul, deci datele de penetrare a diferitelor şcoli diferă de la o zonă la alta, în funcţie de data creştinării popoarelor barbare care au cucerit Europa Centrală şi de Est, slavii, şi cea occidentală, goţii, gepizii, vizigoţii etc.

Ţările Române, o sintagmă în care trebuie incluse nu numai cele două principate, Ţara Românească şi Moldova, ci şi Transilvania ortodoxă şi catolică, deoarece până la 1700 nu poate fi vorba de o a treia confesiune, cea greco – catolică. Teza potrivit căreia arta bizantină românească este ultima venită în ţările învecinate cu Bizanţul şi, nu direct, ci prin intermediul călugărilor sârbi, este depăşită şi inexactă, afirmaţiile fiind făcute în afara unei documentări serioase.

Trebuie scoasă în evidenţă unitatea şi comunicarea directă a singurului popor creştin, numit roman, apoi valah sau român din nordul Dunării, cu fraţii lor din sudul fluviului, subliniind faptul că etnonimul ce i-a desemnat ca popor, este sinonim cu termenul creştin, în opoziţie cu barbar (păgân), termen generic cu care erau numite toate seminţiile necreştine care au năvălit în acest spaţiu creştinat. Unitatea creştină, strâns legată de Cappadocia este pusă în lumină de documentul martiriului Sf. Sava Gotul de la Buzău din anul 372, document păstrat la Vatican întro copie de la anul 912, după o scrisoare în greacă a Sf. Vasile cel Mare din Cappadocia, prin care se cerea ca moaştele Sf. Sava să fie trimise în Cappadocia; cultul şi tot ce ţinea de desfăşurarea lui venea direct din Bizanţ, cucare a fost în legătură directă şi, prin populaţia creştină valahă din sudul Dunării. O altă dovadă – document este o scrisoare semnată de papa Inocenţiu al III-lea în decembrie 1199 şi adresată lui Ioniţă Asan – Caloian, conducătorul regatului româno – bulgar (1198 – 1207), român de origine. După secolul XIVse poate vorbi şi despre relaţii de schimb cu meşteri zugravi veniţi din Serbia, dar în nici un caz despre o influenţă în maniera în care aceasta este exprimată în unele lucrări.