Metode de învățare

Ordonarea metodelor de invatamant, in functie de un ansamblu de criterii, aduce un plus de claritate intr-un camp problematic foarte bogat, nelipsit de controverse

Din punct de vedere istoric metodele de invatamant se clasifica in :

- metode traditionale, clasice: :

-expunerea;

-conversatia euristica;

-observarea;

-demonstratia;

-exercitiul;

-lucrul cu manualul

- metode moderne, de data mai recenta:

-algoritmizarea;

-problematizarea

-modelarea;

-metoda cazului;

-metoda jocului;

-jocul de rol;

-invatarea pe simulatoare;

-metoda proiectului;

- instruirea programata;

-metode de stimulare a creativitatii(brainstorming-ul).

Expunerea consta in prezentarea de catre profesor a unor cunostinte noi, pe cale orala, in structuri bine inchegate, ceea ce garanteaza o eficienta sporita, prin transmiterea unui volum mare de informatii intr-o unitate de timp determinate. In functie de natura si amploarea deductiilor si argumentelor desfasurate, de stilul discursive si de concretetea limbajului folosit, expunerea cunoaste mai multe variante: povestirea, explicatia, prelegerea, expunerea universitara, expunerea cu oponent.

Povestirea este o naratiune simpla, intr-un limbaj expresiv, folosita cu precadere la clasele mici. Prin ornamentarea discursului cu figuri de limbaj se realizeaza o participare afectiva a elevilor, se stimuleaza imaginatia, se antreneaza noi motivatii si disponibilitati de invatare. Cu acest prilej, se pun in miscare operatii logice mai complicate precum inductia, deductia, comparatia, sinteza, analiza, analogia. Accentul cade, totusi, pe receptare si mai putin pe interpretarea cunostintelor.

Prelegerea consta in expunerea de catre profesor a unui volum mai mare de cunostinte, bine organizate si sistematizate, si presupune o mai mare maturitate receptiva a elevilor. De regula, metoda se recomanda claselor mai mari. Pentru reusita unei prelgeri, profesorul se poate ghida dupa un plan orientativ.

Prelegerea univesitara este folosita in invatamantul superior. Ea se desfasoara pe durata a doua ore si poate lasa loc si interventiilor studentilor.

Expunerea cu oponent este o forma dramatizata a expunerii propriu-zise, ce presupune prezenta celui de-al doilea cadru didactic( sau a unui elev instruit in acest sens). Prin formularea unor intrebari, crearea unor situatii problematice, se invioreaza mersul expunerii,imprimand un caracter euristic cautarii unor solutii, rezolvarii unor probleme.

Metoda expunerii didactice constituie o cale simpla, directa si rapida de transmitere a unor cunostinte. Ea este o modalitate functionala si parcimonioasa de predare, elevii putand sesiza direct, in gandirea profesorului, un model de discriminare si de operare teoretica. Prin faptul ca, in expunere, elevilor li se ofera cunostinte de-a gata, metoda predispune la pasivism si la absenta spiritului critic. Prin supralicitarea acestei metode se poate ajunge la formalism si superficialitate in invatare. Comunicarea intre profesor si elev este unidirectionala, iar feedback-ul este mai slab. In acelasi timp, expunerea asigura o slaba individualizare a predarii si invatarii. De aici nu rezulta ca metoda expunerii ar trebui eliminata. Alegerea si folosirea ei vor fi justificate de adecvarea la o situatie didactica data - atunci cand se utilizeaza ca atare - sau prin imprimarea unei note activizante sau euristice(prin recursul la intrebari, luari de pozitie, incercari de problematizare pe anumite secvente,

discriminari valorice, etc).

Conversatia euristica este o metoda dialogala, de incitare a elevilor prin intrebari, si are la baza maieutica socratica, arta aflarii adevarurilor printr-un sir de intrebari oportun puse. Prin intermediul acestui procedeu, elevii sunt invitati sa realizeze o incursiune in propriul univers cognitiv si sa faca o serie de conexiuni care sa faciliteze dezvaluirea de noi aspecte ale realitatii.

Daca acceptam tezele conform carora intrebarea este inceputul cunoasterii si al progresului cognitiv si ca veritabila cunoastere nu consta atat in raspuns, ci in punerea permanenta a unor intrebari si in urmarirea necontenita a unor raspunsuri care vor da nastere unor noi intrebari, atunci nu este zadarnic efortul de a ne opri asupra rostului punerii intrebarilor in activitatea didactica.

Practica didactica actuala trebuie sa instituie un dialog veritabil intre participantii la educatie.metoda conversatiei socratice solicita inteligenta productiva, spontaneitatea si curiozitatea, lasand elevilor mai multa libertate de cautare. Punerea unei probleme contribuie la aparitia motivului cognitiv, iar metoda de rezolvare sfarseste sa fie adoptata de elev ca o ,,valoare intelectuala proprie, care incepe sa-i motiveze activitatea ulterioara, sa-i creeze cadrul si orientarea".

Contextul punerii unei intrebari poate fi atat de natural, spontan, cat si artificial, premeditat, cand elevul, ,,starnit" de profesor, cauta sa invinga dificultatile, dobandind noi cunostinte. De preferat este sa se renunte la intrebari limitate, inguste, prin care ,,profesorii ii determina(pe elevi) sa spuna ceea ce ar fi spus ei insisi", caci se realizeaza de fapt ,,un invatamant expozitiv camuflat". De asemenea, interventia directa a educatorului in dialog mareste pasivitatea si conformismul,in timp ce influenta indirecta favorizeaza initiativa si spontaneitatea tinerilor si le dezvolta capacitatea de a coopera in rezolvarea de probleme.

Propozitia interogativa se situeaza la granita dintre cunoastere si necunoastere si, de aceea, functioneaza activ in orice situatie de invatare. ,,intrebarile anticipeaza, in planul gandirii, operatiile de efectuat, mijlocesc trecerea de la o operatie la alta, schimba directia gandirii, fac trecerea de la o cunoastere imprecisa si limitata, la o cunoastere precisa si completa. O intrebare este o invitatie la actiune, este un ferment al activitatii mintale, o propozitie pragmatica, destinata sa obtina un raspuns sau o informatie. Ea poate fi calificata drept ,,judecata incompleta" sau ,,structura cu date insuficiente" , sustinand o relatie intre doi termeni,dintre care unul se cere a fi determinat. Aparitia unei intrebari nu este semnul obligatoriu al necunoasterii. Dimpotriva, prezenta ei denota ca ceva din ceea ce se cauta este anuntat prin chiar punerea intrebarii.

Problema trebuie sa fie bine formulata deoarece, dupa cum se spune in mod curent, o intrebare bine pusa este pe jumatate rezolvata. Propozitia interogativa scapa distinctiei