Tipuri psihologice - Carl Gustav Jung

Platon şi Aristotel! Ei nu sunt doar cele doua sisteme, ci şi tipurile a două naturi umane diferite ce se opun, mai mult sau mai puţin vrăjmaş, sub toate hainele, din timpuri imemoriale. Tot lungul Evului Mediu, mai cu seama, şi până astăzi, ele s-au luptat astfel, iar aceasta luptă este principalul conţinut al istoriei Bisericii creştine. Se vorbeşte mereu dc Platon şi de Aristo¬tel, chiar dacă sub alte nume. Naturile exaltate, mistice, platonice dezvăluie din abisurile sufletelor lor ideile creştine şi simbolurile corespunzătoare. Naturile practice, ordonatoare, aristotelice construiesc din aceste idei şi simboluri un sistem solid, o dogmatică şi un cult. Biserica imbraţişează în cele din urma ambele naturi, din care unii se ascund de cele mai multe ori în rândul clerului, iar ceilalţi in viaţa monahală, continuând să se războiască însă neîntrerupt.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI A ANTICHITAŢII ŞI A EVULUI MEDIU

Psihologic a existat dintotdeauna, de când există şi lumea a cărei istorie o cunoaştem, dar o psihologie obiectiva exista doar de puţina vreme încoace. Pentru ştiinţa vremurilor vechi era valabila propoziţia după care: conţinutul de psihologie subiectivă creşte în absenţa psihologiei obiective. De aceea operele anticilor sunt, ce-i drept, pline de psihologie, dar prea puţin poate fi socotit obiectiv în ea. Ceea ce probabil a fost determinat, într-o măsura deloc neglijabila, de particularitatea raporturilor interumane din Antichitate şi din Evul Mediu. Antichitatea cunoştea o evaluare aproape exclusiv biologica, daca se poate spune aşa, a omului de către semenul sau, după cum reiese din obiceiurile şi raporturile juridice ale acelor timpuri. În măsura în care a exprimat în genere o judecata de valoare, Evul Mediu a cultivat o evaluare metafizică a aproapelui, cu punctul de pornire în ideea valorii eterne a sufletului uman. Aceasta eva¬luare compensatoare în raport cu punctul de vedere antic este pentru estimarea personala — unica bază posibila a unei psihologii obiective — la fel de nefavorabila ca şi evaluarea biolo¬gica.

Exista, desigur, nu puţini specialişti care sunt de părere că o psihologie se poate scrie şi ex cathedra. Astăzi însa, cei mai mulţi sunt convinşi că o psihologie obiectiva trebuie sa se sprijine în primul rând pe observaţie şi pe experienţă. Această bază ar fi ideala, daca ar fi posibilă. Dar idealul şi scopul ştiinţei nu stau în descripţia pe cât mai exact cu putinţa a faptelor — ştiinţa nu poate concura cu înregistrările cinematice şi fonografice —, ci în descoperirea legii, care nu e altceva decât expresia abreviată a unor procese variate, dar concepute cumva unitar. Graţie interpretării, scopul ştiinţei depăşeşte experimentul pur, dar rămâne întotdeauna, în ciuda valabilităţii ei generale, probate, un produs al constelaţiei psihologice subiective a cercetătorului. În constituirea teoriilor şi a noţiunilor ştiinţifice hazardul personal joaca un rol important.

Există şi o ecuaţie psihologica personala, nu doar una psihofizică. Noi vedem culori, dar nu şi lungimi de undă. De această bine cunoscuta constatare trebuie sa se ţină seama în psihologie mai mult ca oriunde. Eficacitatea ecuaţiei personale începe o data cu observaţia. Vedem ceea ce suntem capabili să vedem cel mai bine prin noi înşine. Astfel, vedem în primul rând paiul din ochiul fratelui nostru. Fără îndoială, paiul este acolo, dar bârna e în ochiul nostru — şi ar trebui sa ne împiedice, în oarecare măsura, vederea. Nu am încredere în principiul ,,observaţiei pure", în aşa-numita psihologie obiectivă, decât dacă ea se limitează la ochelarii cronoscopului, ai tahistoscopului sau ai altor aparate ,,psihologice". În felul acesta ne ferim şi de o recolta prea bogată de fapte psihologice experimentale. Ecuaţia personala se pune şi mai mult în valoare o data cu prezentarea sau comunicarea datelor observate, pentru a nu mai vorbi de interpretarea şi abstractizarea materialului ex¬perimental! Nicăieri nu este mai indispensabila decât în psiholo¬gie exigenţa fundamentală ca observatorul şi cercetătorul sa corespundă obiectului, adică să fie în stare să vadă nu doar într-un singur fel, ci ş în celălalt fel. Pretenţia ca el să vadă doar obiectiv nici nu ar trebui ridicată, căci aşa ceva e cu neputinţa. Ar trebui sa fim mulţumiţi daca nu vedem prea subiectiv.

Faptul ca observaţia şi interpretarea subiectiva coincid cu datele obiec¬tive ale obiectului psihologic este probabil pentru interpretare doar în măsura în care aceasta nu pretinde să fie generală, ci îşi propune sa fie valabila numai pentru domeniul luat în considerare al obiectului. În aceasta măsură, bârna din propriul ochi ne îndreptăţeşte tocmai să găsim paiul din ochiul fratelui nostru. În acest caz, bârna din ochiul propriu nu demonstrează, cum am spus, că fratele nostru nu are nici un pai în ochi. Dar stânjenirea vederii ar putea lesne prilejui o teorie generala despre faptul ca toate paiele sunt bârne. Recunoaşterea şi luarea în considerare a condiţionării subiective a cunoştinţelor în genere, şi mai ales a cunoştinţelor psihologice, sunt o condiţie fundamentala pentru dreapta apreciere ştiinţifică a unui psihic, diferit de acela al subiectului care observă. Aceasta condiţie este îndeplinită doar atunci când observatorul este suficient de bine informat în legătură cu dimensiunea şi natura propriei personalităţi. Or, el poate să fie îndeajuns de bine informat doar dacă se eliberează într-o măsura importantă de influenţele compensatoare ale judecaţilor colective şi ajunge astfel la o concepţie clară asupra propriei sale individualităţi.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER ÎN PROBLEMA TIPURILOR

Friedrich Schiller este acela care a încercat pentru prima dată să facă o distincţie explicită şi de anvergură între atitudinile tipice şi să ofere o descripţie exhaustivă şi detaliată a lor. Profunzimea ideilor, pătrunderea psihologica a materiei şi orizontul larg în ce priveşte posibilitatea soluţionării psihologice a conflictului mă determină sa înfăţişez pe larg şi să evaluez ideile din studiul lui Schiller, care probabil nu a beneficiat până acum de o tratare într-un context ca acela de faţă. Din unghiul nostru de vedere, meritul lui Schiller nu este, după cum se va vedea mai jos, câtuşi de puţin neînsemnat; doar el este acela care ne oferă puncte de vedere elaborate, pe care psiho¬logia abia acum începe să le onoreze.