Personalitatea

Personalitatea e un termen larg răspândit al cărui sens este cunoscut limbajului comun. Majoritatea foloseşte cuvântul pentru a se referi la un ansamblu de caracteristici care definesc modul în care o persoană vede şi acţionează în lume - ceva asemănător unor îmbinări a proceselor de gândire şi de comportament. În psihologie, el ar putea fi definit ca trăsăturile emoţionale, cognitive şi comportamentale unice fiecărui individ, învăţate şi dezvoltate prin experienţă şi relativ consistente de-a lungul timpului.

Personalitatea se caracterizeaza prin doua trasaturi fundamentale: prin stabilitate, ceea ce înseamna o modalitate de exteriorizare si de traire interioara relativ neschimbata în timp, si prin integrare, adica prin formarea unei unitati si totalitati psihice. Stabilitatea prezinta anumite limite, purtând numele de plasticitate si reprezentând posibilitatea de reorganizare a personalitatii, pentru ca persoana sa poata face fata unor schimbari capitale ale conditiilor de viata si sa se adapteze la ele. Privita ca forma de organizare cu o anumita functionalitate, ca sursa a unei dinamici, personalitatea este în fond asa cum s-a anticipat, o structura.

În descrierea stiintifica a personalitatii, psihologia apeleaza la conceptele de structura si de proces. Structurile sunt aranjamente, organizari mai mult sau putin stabile ale unor parti în cadrul sistemului; procesele sunt functii ce se evidentiaza prin intermediul partilor. Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri,; structura fiind un ansamblu autoechilibrat si, deci, relativ invariant de relatii. Schimbarile care se produc în cadrul interactiunii cu conditiile concrete de mediu alcatuiesc procesele sau dinamica actuala a personalitatii. Multe dintre structurile care alcatuiesc sistemul general al personalitatii, nu sunt direct observabile sau masurabile, ci se releva prin eforturi teoretice, de abstractizare conventionala, aparând astfel ca modele ipotetice.

Se emite principiul evidentei comportamentale a structurilor si proceselor personalitatii. Reactiile comportamentale care se folosesc în calitate de mesaje ale continutului intern al personalitatii, sunt foarte diferite: reactii involuntare, de natura reflex-neconditionata, care intra în categoria expresiilor emotionale, manifestari empatice, relatari verbale, produsele activitatii, etc. fiecare dintre acesti indicatori externi dobândeste o anumita valoare informationala în aproximarea structurilor particulare sau generale ale personalitatii, dar nici unul nu le exprima integral. De aceea, se impune colaborarea lor si aplicarea unor procedee statistice speciale de ponderare si ierarhizare.

În cadrul sistemului personalitatii, delimitam doua grupe de componente: calitatile si structurile. Primele se refera la modul specific de închegare si manifestare a personalitatii, iar structurile ne indica determinarea substantiala, de continut a personalitatii.

Printre calitatii se numara: consistenta, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea si integrarea. Consistenta se refera la stabilitatea liniilor generale de conduita ale subiectului în decursul timpului, la pregnanta si unitatea tabloului sau dinamic. Nu se poate vorbi de personalitate în afara unor trasaturi stabile, prin care sa poata fi recunoscuta în ciuda variatiilor circumstantiale. Stabilitatea priveste atât configuratia fizica, cât si pe cea psihica. Calitatea consistentei trebuie cautata în structurile care conditioneaza comportamentele deschise, ori, asemenea structuri nu se releva în actele marunte, episodice, ci în conduite mari, sistematice: continutul activitatii, motivele, atitudinile. Ea desemneaza stilul activitatii.

În fiecare categorie de sarcini si tipuri de comportamente se poate vorbi de existenta unui stil specific: stilul activitatii motorii, concretizat într-o anumita configuratie valorica a amplitudinii, ritmului miscarilor, stilul cognitiv, evidentiat în caile sau modalitatile de organizare si desfasurare a proceselor de perceptie si gândire, indiferent de continutul lor informational. Stilul constituie filtrul prin care subiectul moduleaza în felul sau specific diferite situatii obiective cu care vine în contact, care-l solicita sau pe care le solicita.

Limita consistentei este data de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprima posibilitatea reorganizarii unor structuri particulare sau generale sub influenta schimbarii continutului relatiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea este în linii mari o functie de vârsta: valoarea ei scade pe masura înaintarii în vârsta. La copii si la tineri, structurile se caracterizeaza printr-o plasticitate ridicata, corespunzator, consistenta personalitatii lor este mai putin pregnanta, iar la batrâni, ele tind spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere adaptativ, este la fel de importanta atât formarea unei consistente de valoare ridicata, cât si dezvoltarea "potentialitatii pentru schimbare". C. Rogers sustine ca ideea reorganizarii si modelarii structurii personalitatii nu trebuie abandonata nici la vârstele cele mai înaintate, psihoterapia prezentând un procedeu eficient de plasticizare chiar si la subiectii aparent rigizi.