Maladia Parkinson

CAPITOLUL I

DESCRIERE GENERALĂ A BOLII

1.1. CARACTERISTICI GENERALE

Descrisă prima oară de către James Apotheker Parkinson, în 1817, sub denumirea de „paralizie agitantă”, boala ce îi poartă numele se individualizează printr-o asociere carateristică de simptome din seria extrapiramidală, apariţie în a doua jumătate a vieţii şi evoluţie progresivă, consecutiv unor leziuni degenerative ale nucleilor cenuşii de la bază. A fost considerată o afecţiune pur neurologică , deşi are importante elemente psihiatrice.

Este o afecţiune de cauză nedeterminată, care se manifestă clinic prin tremurături, rigiditate şi bradikinezie (mişcări lente), iar anatomopatologic, prin leziuni degenerative diseminate în special în corpii striaţi de la baza creierului.

În afara tulburărilor motorii clasice, aceşti pacienţi au multe alte tipuri de manifestări unele extrem de severe precum depresia, demenţa, tulburări psihotice şi de control al impulsurilor comportamentale.

Deşi soluţiile terapeutice actuale sunt uneori de-a dreptul spectaculoase sub aspect simptomatic şi al ameliorării calităţii vieţii, ele au în acelaşi timp şi riscul unor efecte secundare redutabile care uneori creează o nouă patologie inerentă ameliorării boli în sine.

La toate aceste aspecte precum şi la multe altele, Societatea de Neurologie din România a încercat să ofere răspunsuri cu privire la acestă maladie pe baza datelor obţinute din cercetările şi cunoştinţele actuale la nivel internaţional.

1.2. MANIFESTĂRI DE TIP PARKINSONIAN

Unii autori sistematizează manifestările de tip parkinsonian în trei grupe:

1) parkinsonismul postencefalitic;

2) parkinsonismele simptomatice;

3) boala Parkinson ( parkinsonismul idiopatic).

Această împărţire este artificială, deoarece, de cele mai multe ori, nu este posibilă o diferenţiere clinică între aceste tipuri şi în unele cazuri nici histopatologică.

1.2.1. Parkinsonismul postencefalitic

Cuprinde sindroamele parkinsoniene ce au la origine o encefalită. Apariţia simptomelor poate coincide cu episodul encefalitic, însă mai adesea urmeză unui timp de latenţă variabil, care uneori poate fi foarte lung (până la 20 de ani).

Parkinsonismul postencefalitic poate surveni la orice vârstă nefiind neobişnuit la copil şi adultul tânăr.

1.2.2. Parkinsonismele simptomatice

În acest grup sunt incluse manifestările parkinsoniene cauzate de intoxicaţii (oxid de carbon, mangan, sulfură de carbon, fosfor, neuroleptice) traumatisme craniene, tumori.

1.2.3. Parkinsonismul idiopatic (boala Parkinson)

Majoritatea cazurilor aparţin acestui grup. Manifestările apar de obicei între a 4-a şi a 6-a decadă a vieţii. Debutul înaintea acestei perioade este neobişnuit. Incidenţa pe sexe este aproximativ egală , unii autori menţionând o preponderenţă masculină. Nu se consideră a fi o boală eredo-familială, deşi unii autori raporteză o incidenţă familială. Maladia Parkinson debutează după vârsta de 40 de ani şi are o incidenţă maximă în jurul vârstei de 60 de ani. De aceea ea este mai frecventă cu cât media de vârstă a unei populaţii creşte.

După unii autori, maladia Parkinson deţine unul dintre primele locuri între bolile care produc invalidităţi permanente.