Inconștientul ca Ipostază a Psihicului

Rezumat

Inconştientul este cel mai controversat nivel de organizare a vieţii psihice, în legatură cu care poziţiile de negare sau de afirmare abundă în literatura de specialitate.

Afirmarea inconştientului se sprijină, în principal, pe concepţia lui Freud, care a elaborat o concepţie structurată cu privire la conţinutul şi rolul inconştientului în viaţa psihică a individului.

Cercetările asupra inconştientului au fost precedate de ideile filosofice ale marilor metafizicienii germani din epoca postkantiana (Schelling, Hegel, Schopenhauer).

Psihologia contemporană defineşte inconştientul ca fiind o formaţiune psihică ce cuprinde tendinţele ascunse, conflictele emoţionale generate de resorturile intime ale personalităţii.

Dupa Zlate principalele merite ale lui Freud în ceea e priveşte inconştientul sunt: descoperirea unui inconştient dinamic, conflictual şi tensional corelativ procesului refulării; trecerea de la interpretarea inconştientului ca substantiv la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate psihică; multiplicarea zonelor ce se sustrag conştiinţei (Freud delimitează 3 tipuri de inconştient: Sinele, Eul şi Supraeul);

Adler consideră că psihismul inconştientului este determinat de voinţa de putere şi de sentimentul de inferioritate.

Freud deosebeşte 3 tipuri de inconstient: unul latent sau preconstient care cuprinde starile psihice susceptibile de a deveni constiente; altul format din faptele psihice refulate; al treilea constituind partea cea mai importanta a Eului ideal.

Jung lărgeşte sfera noţiunii de inconştient individual considerând libidoul ca fiind pe de-o parte constituit din ansamblul instinctelor dominante, inclusiv instinctul de putere, iar pe de altă parte ca fiind orientat în 2 direcţii opuse: spre sine şi spre lume, extraversiune şi introversiune. Jung introduce conceptul de inconştient colectiv interpretat ca o zonă profunda nonindividuală, supraindividuală a psihicului.

1. Definirea inconştientului

Freud a definit inconştientul intr-o manieră restrictivă şi exclusivistă, considerându-l doar rezervorul tendinţelor înfrânate, înabuşite, refulate. Inconştientul este cel care exprimă lapsusurile, pseudoamneziile, actele ratate, visele, etc. În acest mod, natura inconştientului este considerată exclusiv afectivă. Această definiţie ignoră fenomenele psihice aflate în acelaşi stadiu, însa în stare latentă (deprinderile, faptele de memorie).

Alţi autori definesc inconştientul într-o manieră negativă, insistând mai mult asupra rolului sau în ansamblul vieţii psihice. Inconştientul apare ca haos, ca iraţional cu efecte dezorganizatoare şi inhibitive asupra vieţii psihice, ţinând chiar de patologie.

Psihologia contemporană defineşte inconştientul într-o manieră extensivă şi pozitivă ca fiind o formaţiune psihică ce cuprinde tendinţele ascunse, conflictele emoţionale generate de resorturile intime ale personalităţii. Inconştientul are o funcţionalitate mai putin previzibilă, o desfăşurare mai haotică, dar el nu este lipsit de organizare, ci dispune de una proprie, foarte personală. Ca un Alterego, neagă ordinea impusă de conştiinţă, dar aceasta nu înseamnă dezordine, ci faptul că aduce o altă ordine, adică ordinea propriei sale subiectivităţi. Experienţa psihosomatică inconştientă, infrastructura câmpului conştiinţei şi formele primitive ale existenţei persoanei sunt sisteme de forţe care constituie inconştientul.

2. Evoluţia concepţiilor cu privire la inconştient

Psihologia academică tradiţională consideră conştientul şi psihismul ca fiind apriori sinonime. Psihiatria germană admitea că, din moment ce un fenomen inconştient nu poate nici să fie trecut, nici să treacă prin conştiinţă, el nu există. Sartre afirma că tot ceea ce se întamplă în individ este conştient, dar nu şi în mod necesar cunoscut, identificând 2 niveluri ale conştiinţei: nivelul conştiinţei reflexive şi nivelul conştiinţei nereflexive.

,,Filosofia inconştientului” (Hartman) a creat o ambianţă favorabilă recunoaşterii inconştientului. Pentru E. von Hartman atât viaţa organică cât şi cea spirituală (psihică) sunt dominate de inconştient; inconştientul este prezent în percepţii, în formularea conceptelor, în raţionamente; el guvernează sentimentele; în el îşi au sursa descoperirile geniale. Schopenhauer, în lucrarea sa “Lumea ca voinţa şi reprezentare” (1819), considera că voinţa reprezintă o forţă iraţională şi activă, omul însuşi fiind o voinţă fară conştiinţă.