Hipnoza - Stare de Conștiință Modificată

Rezumat

Lucrarea tratează subiectul hipnozei ca stare de conștiință modificată. De-a lungul timpului au fost elaborate mai multe teorii explicative ale fenomenului, multe dintre ele contradictorii. Hipnoza este un fenomen cu aparență de supranatural, motiv pentru care a fost introdusă în unele cazuri în rândurile fenomenelor parapsihologice, iar în altele în rândul celor patologice. Ea este văzută atât ca stare de conștiință modificată, cât și ca non-stare, conform psihologilor americani. O altă viziune contradictorie asupra acestui fenomen, cea a lui Gheorghiu îl arată ca fiind „o manifestare conștientă și inconștientă, de detașare și de atașare, de comportament simulat și autentic în același timp“. (Gheorghiu, 1977, citat în Zlate, 2000)

Sinteza conține capitole ca istoricul hipnozei, definirea acesteia, teorii explicative, manifestări fiziologice, modificări psihice, utilizări ale hipnozei și tehnici terapeutice. Aceste capitole sunt menite să structureze noțiunile teoretice din această lucrare.

1. Istoricul hipnozei

Hipnoza modernă a început odată cu experienţele medicului austriac Franz Anton Mesmer, care a descris hipnoza şi stările specifice acesteia sub denumierea de „magnetism animal“. Johann Joseph Gassne s-a folosit de hipnoză pentru a alunga „forţele negative“ care puneau stăpânire pe pacient. John Elliotson a realizat primele intervenţii chirurgicale pe pacienţi în stare de transă hipnotică. Termenul de hipnoză a fost introdus de englezul James Braid, de la „hipnos“ din limba greacă, care înseamnă somn. Jean-Martin Charcot, reprezentant al școlii franceze de psihiatrie de la Salpetriere, considera hipnoza un fenomen patologic, specific istericilor, pe când Hippolyte Bernheim, reprezentant al școlii de la Nancy, credea că hipnoza este un fenomen normal, rezultat al sugestiei. Breuer și Freud au utilizat cu succes hipnoza în scopuri terapeutice. În 1889 a avut loc primul Congres Internaţional de Hipnoză Terapeutică și Experimentală, iar din acel moment marii teoreticieni încep să o includă în cărţile lor.

2. Definirea hipnozei

Hipnoza este considerată ca fiind una dintre cele mai complexe și contradictorii stări psihice (Zlate, 2000).

Henri Baruk o consideră extrem de asemănătoare cu starea de catalepsie, deoarece subiectul devine pasiv, dar rămâne capabil să primească indicaţiile terapeutului. Acesta afirmă că „hipnoza este o catalepsie provocată prin mijloace artificiale.“ (Baruk, 1988, citat în Zlate, 2000).

Marcuse subliniază faptul că hipnoza este o stare modificată a organismului produsă prin repetarea unor stimuli și în care sugestia este mai eficientă decât de obicei (Holdevici & Vasilescu, 1991).

De cele mai multe ori hipnoza este definită ca stare indusă, de regulă în mod artificial, asemănătoare cu somnul, dar în același timp diferită de acesta din punct de vedere fiziologic, stare caracterizată prin sugestibilitate crescută, ca rezultat al căreia pot fi induse subiectului, mai ușor decât în stare normală, o serie de modificări senzoriale, perceptive, mnezice și motorii (Holdevici & Vasilescu, 1991). Hipnoza poate fi indusă prin metode fiziologice sau prin metode psihologice de către o altă persoană, în cazul hipnoterapiei, sau de către persoana însăși, în cazul autohipnozei.

Inducţia hipnotică este o sugestie iniţială extinsă prin care se solicită utilizarea imaginaţiei proprii, putând conţine o extensie ulterioară a introducerii. Procedura hipnotică este utilizată pentru a încuraja și evalua răspunsul la sugestie. Atunci când se folosește hipnoza, o persoană (subiectul) este ghidată de alta (hipnotizatorul) pentru a răspunde la sugestiile de schimbare a experienţei subiective, modificări ale percepţiei, senzaţiilor, emoţiilor, gândurilor sau comportamentelor. Persoanele pot de asemenea să înveţe autohipnoza, care este actul administrării procedurilor hipnotice de unul singur. Dacă subiectul răspunde sugestiilor hipnotice, se spune că a fost indusă transa hipnotică. (Hawkins, 2009)

Termenul „hipnoză“ denotă o interacţiune dintre o persoană – hipnotizatorul, și o altă persoană sau un grup de persoane – subiectul sau subiecţii. În această interacţiune hipnotizatorul încearcă să influenţeze percepţiile, sentimentele, gândirea și comportamentul subiectului, cerându-i să se concentreze pe idei și imagini ce ar puutea stimula efectele scontate. Comunicarea verbală folosită de hipnotizator pentru a obţine aceste efecte se numește sugestie. (Hawkins, 2009)

Când o persoană este „hipnotizată“, ea intră în transă, ceea ce înseamnă o stare modificată de conștienţă sau o stare specială a minţii. Această „teorie a stării“ în hipnoză este în contradicţie cu teoriile „non-stării“, care propun o explicaţie sociocognitivă mai degrabă decât una psihologică. Hipnoza formală încurajează pacienţii să își concentreze atenţia, să nu acorde atenţie mediului înconjurător, să se lase absorbiţi de o activitate, imagine sau sentiment. (Hawkins, 2009)

Cele mai multe fenomene hipnotice pot apărea spontan în afara unei intervenţii hipnotice. În heterohipnoză și autohipnoză sunt posibile următoarele efecte: relaxare, comportamente ideomotorii (ex: levitaţia braţului), comportamente ideosenzoriale (ex: analgezia), amnezie, sugestie psihohipnotică, regresie, comportamente halucinante.

Hipnoza reprezintă o stare modificată de conștiinţă cu caracter natural. Subiectul intră în starea hipnotică denumită transă, stare care este diferită de cea normală, de veghe și care nu este indusă artificial, prin consum de substanţă sau prin intermediul altor procedee fizice.

Pentru a se putea realiza, hipnoza presupune o relaţie de comunicare activă din partea pacientului. Acesta reacţionează simultan pe mai multe planuri și devine autonom odată cu însușirea tehnicii de autohipnoză.

În autohipnoză atenţia nu este concentrată și focalizată, ci liberă. Studiile arată că în timpul autohipnozei au loc mai multe fluctuaţii ale profunzimii transei, aceasta fiind mult mai puţin adâncă decât în heterohipnoză. S-a constatat că pe ecranul mental al individului apar mai multe imagini în autohipnoză. Subiecţii consideră autohipnoza ca fiind mai încărcată de informaţii personale în raport cu problemele lor.

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE