Forme ale rolurilor educative parentale - părinți divorțați, părinți vitregi

Noile moduri de educare ale copiilor în familiile contemporane au lansat noi provocări ştiinţelor socio-umane, începând cu decenilul al optălea al secolului XX:

(1) părinte care este principalul responsabil de educaţia şi întreţinerea copilului al cărui genitor este;

(2) părinte care trăieşte izolat de propriul copil;

(3) adultul pus în postura de a deveni părintele unui copil cu alţi genitori.

Familiile monoparentale

Termenul a fost folosit, pentru prima dată, în literatura anglo-saxonă, sub denumirea one(single) parent family începând cu anul 1960, iar mai apoi preluat de literatura franceză cu denumirea de familie monoparentală. Termanul a înlocuit pe alţii similari, cum ar fi: ,,părinţi izolaţi’’, ,, manaje conduse de femei’’, ,, mame singure în dificultate’’, ,,mame necăsătorite’’, ,,menaje monoparentale’’. Familiile monoparentale se definesc ca unităţi sociale formate dintr-un părinte şi unul sau mai mulţi copii.

Conceptul are la bază cel puţin două cauze:

a) modificările demografice din anii 1960-1970: diminuarea semnificativă a ratei nupţialitaţii şi multiplicarea coabitărilor, creşterea numărului de copii născuţi în afara căsătoriei, explozia ratei divorţialităţii.

b) normalizarea unui fenomen considerat până atunci ca anormal, marginal sau deviant, familia formată din copil (copii) şi un părinte (nu părinţi). Familia monoparentală devine o alternativă a familiei clasice, pe măsură ce înregistrează o frecvenţă mai mare şi ea devine ceva obişnuit pentru membrii societăţii.

Familie parentală sau familie conjugal-parentală

Noul concept are menirea de a defini familia prin relaţia parentală, care era secundară relaţiei conjugale în familia clasică, iar acum devine primordială. Acest concept surprinde evoluţia transformărilor înregistrate în ultimele trei decenii în domeniul familiei: posibilitatea ca cele două tipuri de raporturi familiale – conjugal şi parental – să apară şi să funcţioneze separat unul de celălalt. Familia parentală poate rezulta ca urmare a unor experienţe diferite (Stănciulescu, 1997):

a) naşterea unui copil în urma unei experienţe sexuale juvenile, care nu se concretizează într-o ,,căsătorie de reparaţie’’;

b) decizia, prin opţiune liberă, a unor femei (trecute de 30 de ani) celibatare de a avea copii în afara unei căsătorii legale sau a unei uniuni libere (parentalitate celibatară);

c) divorţul unor cupluri cu copii necăsătoriţi,

d) decesul unuia dintre parteneri.

Divorţul contemporan intervine după o durată mediană a căsătoriei de aproximativ 10 ani, respectiv la o vârstă medie a partenerilor de 36 de ani bărbaţii şi 34 de ani femeile (Bawin-Legros,1988, apud. Stănciulescu, 1997). În S.U.A. aproape un sfert din familiile americane cu copii erau în 1986 familii monoparentale, cifra reprezentând dublul celei din 1960 (Saxton, 1990). În Europa, amploarea fenomenului este ceva mai mică (nedepăşind 15% din totalul familiilor nucleare), iar ratele de creştere ceva mai scăzute(Lefaucheur, 1987). În marea majoritate a cazurilor de divorţ (90%) copiii rezultaţi în urma căsătoriei sunt încredinţaţi mamelor. De aceea, întâlnim mai des familii monoparentale materne, cărora li s-au dedicat un număr mai mare de studii.

Dificultăţi de exercitare a rolurilor educative în familiile (mono)parentale

Conform sintezei realizate de B. Bawin- Legros (1988), studiile asupra familiilor monoparentale arată că, în cadrul acestei categorii de populaţie, sunt specifice următoarele fenomene:

- o frecvenţă mai mare a naşterilor ilegitime;

un număr mai mare al copiilor abandonaţi;

- apariţia cazurilor de retard în dezvoltarea psiho-afectivă;

- cazuri de eşec sau abandon şcolar;

- adaptare mai greoaie la modelul cultural ,,consumerist’’, căzând victime ,,noii sărăcii’’;

- tendinţa de a se autoreproduce (copiii proveniţi din asemenea familii au ,,şanse’’ mari de a repete ca adulţi experienţa părinţilor);

- monoparentalitatea, şi în special cea rezultată din divorţ, este corelată cu o diminuare a activităţii educative;

- suprasolicitarea rolului matern (material, emoţional, relaţional), care conduce la un dezinteres relativ faţă de educaţia copilului sau/şi prezenţa unui conflict de rol ( dominate de propriile stări afective, mamele sunt mai puţin disponibile pentru copil, exact în momentele în care acesta de atenţie şi eforturi sporite);

- rolul patern se caracterizează de obicei prin absenţă, deprivare sau deresponsabilizare.

Copiii aflaţi sub incidenţa divorţului sunt marcaţi de numeroase probleme psihologice şi relaţionale. Reacţia lor este diferită în funcţie de vârstă, sex sau timpul trecut de la separarea părinţilor.

(1) Copiiii de vârstă mică (sub 6 ani) sunt cei mai afectaţi pe termen scurt. Par a deveni mai dependenţi, mai neascultători, mai agresivi, mai puţin afectuoşi decât cei care rămân